100 de ani

Pe 28 iunie s-au împlinit 100 de ani de la asasinatul de la Sarajevo care a declanşat primul război mondial. Atunci prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, şi soţia acestuia, Sofia, erau ucişi de un student revoluţionar sârb. O lună mai târziu, pe 28 iulie, Austro-Ungaria declara război Serbiei şi bombarda Belgradul. Începea, astfel, primul război mondial. Război care a schimbat radical lumea. Formula "secolul al XX-lea a început şi s-a sfârşit la Sarajevo", devenită un stereotip, sintetizează violenţa şi excesele acestui "secol al extremelor" - cum îl definea într-o expresie celebră Eric Hobsbawm - care a scos lumea din vechile ei tipare. Dar, dacă nu ar fi fost asasinatul de la Sarajevo, toate acestea s-ar mai fi întâmplat? Căci, dacă uciderea cuplului imperial pe 28 iunie 1914 nu a fost cauza ultimă a războiului, a fost cu siguranţă detonatorul acestuia. Şi, dacă în România de astăzi comemorarea acestui eveniment a trecut neobservată - ca de obicei, interesul public fiind canalizat spre "marile" probleme interne şi divertisment (Congresul PNL sau Campionatul mondial de fotbal) - evenimentul în sine, ca să nu mai vorbim de consecinţele sale, ar merita mai multă atenţie.

Poate că secolul al XX-lea nici nu a început, nici nu s-a terminat la Sarajevo! Pentru unii, demantelarea fostei Iugoslavii şi drama bosniacă de la începutul anilor ´90 ai secolului trecut era ecoul asasinatului din 28 iunie 1914. Dar, dacă privim organizarea atentatului dincolo de faptul divers în sine,, vom vedea cum ideile şi interesele de atunci au rezistat timpului.

Ar fi, mai întâi, asemănările ce ţin de considerentele geo-strategice. În realitate, asasinatul din 28 iunie 1914 este o probă a rolului pe care accidentalul în are în istorie. Teroristul (aşa ar fi considerat astăzi) şi-a ucis victimele din greşeală, după ce atentatul iniţial eşuase. Însă, interesele Rusiei de a destabiliza marele adversar care era Austro-Ungaria au fost evidente. De la pistolul cu care Gavrilo Princip, "patriotul" sârb de numai 20 de ani, i-a împuşcat pe Franz-Ferdinand şi Sofia, care făcea parte dintr-un lot cumpărat de Serbia cu câteva luni înainte, până la implicarea organizaţiei secrete sârbeşti "Mâna neagră", coordonată de şeful serviciilor secrete sârbeşti, totul trimite la o organizare a asasinatului. Or, dincolo de interesele Serbiei, stăteau atunci (ca şi acum?), interesele Rusiei. Acum, când tragedia Ucrainei este încă vie, ceva asemănător parcă s-ar repeta?

Ar fi, mai apoi, renaşterea naţionalismelor şi populismelor. Ştim că Franz-Ferdinand se afla la Sarajevo cu ocazia unor manevre militare austrice şi că data de 28 iunie nu fusese aleasă întâmplător de imperiali, pentru că se comemora înfrângerea sârbilor de la Kosovo Polje din 1389. De altfel, neo-naţionalismul sârb, al cărui reprezentant fost Slobodan Miloşevici, a pornit tot pe un 28 iunie, în 1989, când se sărbătoreau 600 de ani de la această bătălie mitologică, ocazie cu care cel care va deveni simbolul "soluţiei etnice", exalta naţionalismul sârbesc şi anunţa involuntar turnanta tragică a istoriei Iugoslaviei. Uciderea unui federalist (susţinător al cauzei slavilor - soţia sa, Sofia, era de origine cehă - dar şi a românilor, a se vedea relaţia sa cu Aurel C. Popovici) tulbura Austro-Ungaria şi deschidea porţile transformării politice a Centrului Europei, care nu mai putea opune Rusiei nicio barieră. Şi atunci, ca şi acum, naţionalismul şi populismul au fost instrumentalizate pentru a bloca o construcţie politică federalistă. Căci după al doilea război mondial, pacea europeană a fost construită pe temelia modelului central european pe care Austro-Ungaria încercase să-l pună în aplicare la începutul secolului al XX-lea.

Pe de altă parte, incertitudinea. O lectură retrospectivă a situaţiei politice de la începutul secolului al XX-lea ne demonstrează că existau două ieşiri din aşa numitul impas balcanic, care pare să fi stat la baza războiului care a schimbat radical lumea. Pe de o parte, cu şase ani înaintea atentatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria anexase Bosnia Herţegovina, după ce aceasta fusese, câteva decenii după războiul balcanic din 1877-1878, sub protectorat austriac. Revoluţia "junilor turci" şi cele două războaie balcanice, din 1912 şi 1913 (în ultimul fiind implicată şi România), slăbiseră influenţa turcească în regiune şi transformaseră Serbia într-o putere zonală. După unii istorici, aceste evoluţii duceau inevitabil către un conflict pe care toată lumea îl dorea. Pe de altă parte, alţi istorici insistă asupra intenselor eforturi diplomatice depuse între 1912 şi 1914 pentru a preveni un conflict, pe care asasinatul lui Gavrilo Princip le-a anihilat dintr-o dată. Dacă Princip nu ar fi avut o criză de hipoglicemie datorată diabetului său, şi nu ar fi intrat în brutărie pentru a-şi cumpăra un sandvici, nu s-ar fi întâlnit niciodată cu maşina rătăcită a cuplului imperial şi istora ar fi fost altfel. Însă pentru că totul s-a întâmplat aşa cum ştim şoviniştii (azi am putea zice neo-populiştii, neo-fasciştii şi neo-naţionaliştii) au putut provoca conflictul pe care şi-l doreau. La o 100 de ani de la evenimente, ne putem întreba, însă, cum ar fi evoluat lumea dacă acel război şi următorul nu ar fi avut loc. Cu atât mai mult cu cât astăzi arhanghelii războaielor de toate felurile (militare, politice, sociale, economice, etc.) sunt din nou printre noi. Nu de alta, dar putem învăţa din istorie!