100 - EDIŢIE SPECIALĂ "Cea mai sublimă pagină a istoriei româneşti"

"...Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]

O necesitate istorică - naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional - s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egois­me sau incompetenţă şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional". - Florin Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 301-302)

• ROMÂNIA ÎN 1918

‣ Octombrie-noiembrie 1917 - Comuniştii ruşi ajung la putere.

‣ 27 Ianuarie 1918 - Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.

‣ 18 Februarie - Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.

‣ 5 Martie - Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 martie, tratativele în vederea încheierii păcii.

‣ 24 Aprilie - Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru ea.

• ECOURI INTERNAŢIONALE

‣ 26-28 Martie - Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există.

‣ 24 August - Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Româ­ne, având în conducere pe Take Iones­cu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 septembrie de guvernul francez, la 23 octombrie de guvernul SUA, la 29 octombrie de guvernul englez, iar la 9 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

‣ 2 Septembrie - Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Aus­tro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.

• OFENSIVA ANTANTEI

‣ 12 Septembrie - Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.

‣ 16 Septembrie - Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

‣ 4 Octombrie - Germania şi apoi, la 5 octombrie, Austro-Ungaria fac oferte de pace Puterilor Aliate.

• UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

‣ 27 Martie - Sfatul Ţării de la Chişinău hotărăşte unirea Basarabiei cu România.

• UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

‣ 29 Septembrie - Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş, prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un "Comitet de Acţiune", cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.

‣ 3 Octombrie - Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg - "Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean)".

‣ 3 Octombrie - Declaraţia de răspuns a "Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni" la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

• SPRE MAREA UNIRE

În 24 aprilie 1918 România se afla în situaţia incomodă, dar obligatorie de a încheia pace cu Puterile Centrale. Mai puţin decât renunţarea la luptă şi la idealul pentru care aceasta se purta, crearea României Mari, se accepta o fatalitate şi o stare considerată de moment. Aceeaşi hotărâre şi încredere îi anima atât pe românii din cadrul Vechiului Regat, cât şi pe cei din afară. Despre această stare de fapt, Vasile Stoica, vicepreşedinte al Consiliului Naţional din Transilvania şi Bucovina, îl informa într-o scrisoare din iulie 1918 pe Robert Lancing, secretarul de stat al S.U.A. În acest sens, al creşterii efervescenţei naţionaliste în Transilvania, era informat şi premierul francez G. Clemenceau de către ministrul de externe al Franţei, St. Pichon, într-o minută din octombrie. Ministerul de externe englez lua şi el cunoştinţă cu o mică întârziere, după cum rezultă dintr-un document al Foreign-Office-ului, de acţiunile româ­nilor transilvăneni numiţi măgulitor "prietenii noştri cei mai de nădejde". În acest timp (luna noiembrie a anului 1918), Transilvania se afla în stare de confuzie şi instabilitate.

Autorităţile ungureşti locale, derutate de dezvoltarea mişcării naţionale româneşti, cer guvernului instrucţiuni, aşa cum este cazul comitelui suprem al Caraş Severinului. Panica şi insecuritatea par a fi sentimente dominante în Transilvania, după cum rezultă şi din raportul consulului german la Braşov. Acesta vede pentru viitorul Transilvaniei, ţinând cont de raportul numeric dintre etnii, două posibilităţi: fie va reveni României, fie va face parte ca provincie autonomă dintr-un stat federal, unguresc. Ambiguitatea în ceea ce priveşte viitorul statut politic pe care urma să-l aibă Transilvania se menţinea chiar şi în preajma Adunării de la Alba Iulia.

Consulul general al Germaniei la Budapesta considera că şi în cazul în care românii transilvăneni vor proclama separarea de Ungaria, faptul că ei se vor alipi Regatului României rămâ­nea "problematic". Oricum, după calculele lui Maximilian Egon von Furstemberg-Stammheim, afacerea nu se va încheia "fără ciocniri sângeroase între români şi unguri".

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne.

Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie, împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi româ­nii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, "în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi". Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Karolyi Mihaly, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jaszi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13 şi 15 noiembrie, dar fără niciun rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie-1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

La 18 noiembrie-1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Româ­nia, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor. La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cris­tea (viitorul patriarh al României), care, la 1-14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Karolyi la Budapesta sunt inutile.

(După Ion Bulei, Scurtă istorie a româ­nilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996, pp. 104-107 via CIMEC).