2015 A.D. 14, era lor

Globalizarea generată de corporaţiile multinaţionale înseamnă transformarea Pământului într-un terra incognita fără frontiere unde aceste viespi malefice să poată să îşi implanteze alţi şi alţi stupi. Rezultatul acestei globalizări este o societate fără graniţe de stat, fără state - naţiune, dar fracţionată şi segmentată cu ziduri care separă net populaţia bogată de restul lumii, o societate segregaţională mai rea decât cea mai rea societate distopică din romanele SF.

Trăim în viitorul din coşmarurile contemporanilor lui George Orwell, autorul romanului 1984.

Terifiant este că albinelor le este indusă senzaţia de bunăstare, o mare masă a acestora fiind laudativă, ba chiar evlavioasă faţă de aceste viespi. Sunt consumatori care se cred fericiţi şi care nu s-ar simţi în largul lor într-o lume altfel construită. "Fericirea" se termină, însă, cînd se întâmplă ca debitorul să nu îşi mai plătească datoria. Ca şi albina care moare dacă se îndepărtează de stup, debitorul suferă o adevărată moarte civilă când totalitatea datoriilor sale devine imposibil de plătit. Când sunt trimişi de creditori în moarte civilă pentru asta, instrumentele de propagandă ale viespilor malefice se lansează în explicaţii docte şi detaliate pentru care acest deces civil trebuia să se întâmple.

Modul în care s-a ajuns la această stare de lucruri înseamnă o istorie de peste 60 de ani, plină de crize, şocuri, catastrofe şi experimente, orientată către evenimentul - cheie al începutului de mileniu III, cel care ne-a readus în plin ev mediu.

Pretextul perfect, aşteptat, dacă nu chiar planificat, al distrugerii lumii noastre şi al reconstrucţiei ei de la zero, a fost tragica serie de evenimente din 11 septembrie 2001, cînd turnurile gemene World Trade Center din New York au fost distruse de terorişti kamikaze care au deturnat avioane cu care au intrat direct în clădiri, distrugându-le şi omorând 3000 de oameni. Acesta este anul zero al erei overlorzilor - aceste viespi malefice care au înlocuit regina stupului profitând, de fumul cu care au sufocat-o. Este momentul naşterii din nou a lumii, o lume distopică făcută după chipul şi asemănarea overlorzilor.

Acest atac oribil transmise live a fost şocul declanşator al aşa - numitului "război contra terorii". America şi, alături de ea, întreaga lume occidentală, s-au angajat în două războaie paralele, în Afganistan şi Irak, pe care le-a considerat state furnizoare de terorişti. Pierderile umane enorme, recrudescenţa ulterioară a terorismului, extensia aproape generală a războiului în acea zonă a lumii, au fost tot atâtea oportunităţi pentru overlorzii sistemului, iar teoreticienii şi practicienii neo-conservatori ai economiei de piaţă au furnizat bazele ideologice cvasi-religioase ale exploatării acestor oportunităţi.

Distrugerea "creatoare", şocul şi evlavia, au fost urmate de terapia de şoc, ceea ce a făcut loc, ulterior, exploatării nestingherite a oportunităţilor acestui nou început consecutiv dezastrelor.

Lumea veche trebuia distrusă, destructurată. La fel şi omul "vechi" (nota 1). Trebuia ca el să se nască din nou, mai pur, mai inocent. Mai puţin experimentat. Mai uşor de manipulat.

După evenimentele tragice din 11 septembrie 2001, experimentele terapiei de şoc au devenit manuale de bună practică în economie. Teoria a devenit practică generalizată.

Corporaţia a devenit scop. Statul a devenit corporaţie, statul s-a îndatorat corporaţiei - scop. Iar aceasta din urmă este acum cea care pune condiţiile, astfel că statul-corporaţie, ca şi indivizii, nu mai sunt liberi, ci înlănţuiţi, dependenţi. În această stare de dependenţă, statul şi indivizii au fost determinaţi să creadă şi să asimileze ideea privatizării profitului şi a socializării pierderilor.

Privatizarea a devenit un scop în sine, iar pînă la externalizarea sarcinilor esenţiale ale statului (armata, învăţământul, sănătatea, Justiţia) nu a mai fost decît un singur pas. Acest moment este deja depăşit şi această idee, a externalizării sarcinilor esenţiale ale statului, a ajuns să fie asimilată de indivizi spălaţi pe creier ca fiind a lor.

Corporaţia - scop, care şi-a subordonat fostele state-naţiuni, este o corporaţie de tip feudal, organizată ca în evul mediu: la vârf sunt suzeranii (overlorzii), după care urmează vasalii, lorzii războiului, vătafii, clerul, breslaşii şi, la baza piramidei, iobagii. Cei de la bază, cei 90% care trebuie să piară pentru a vindeca Pământul (nota 2), suntem noi.

Fundamentaliştii Şcolii din Chicago a lui Milton Friedman au aşteptat zeci de ani evenimentul din 11 septembrie 2001. Între 1970 şi 2001 au tot experimentat şocul şi terapia de şoc în toată lumea, prin FMI şi ICSID (arbitrajul instituţionalizat din cadrul Băncii Mondiale), plus alte instrumente ale corporatismului globalist care le-au stat la îndemână. Probabil că nu aceşti fundamentalişti au regizat evenimentele din 11 septembrie 2001. Probabil că ei doar au exploatat consecinţele dezastrului, ca o sepie (nota 3) . Ei ştiau că se va întâmpla, ei aşteptau să se întâmple, ei aveau "expertiza" necesară să se mişte în jurul evenimentelor care au creat şocul şi tulburarea aferente şi să atace "oportunitatea". De aceea, ei erau pregătiţi să exploateze dezastrul (ideea este susţinută şi de Naomi Klein). Ei au avut grijă ca, din 1970, să sădească seminţele acestui dezastru global. Aşa că ceea ce s-a întîmplat era inevitabil.

Terapia de şoc ulterioară a fost derulată de "medici" de mult pregătiţi, conform unui plan (de tip software instalat într-o economie de tip computer) aplicat, incomplet, dar de mai multe ori în ultimii 50 de ani. Testele erau deja derulate. Mai trebuia să apară oportunitatea instalării softului la nivel global.

Capitalismul fundamentalist al adepţilor lui Milton Friedman a avut întotdeauna nevoie de crize şi dezastre pentru a se dezvolta aşa cum susţine Naomi Klein. Frica şi dezordinea reprezintă catalizatoarele succesului economiei capitaliste de piaţă, fundamentalistă, neo-conservatoare, de tip friedmanian. Dezastrele sunt facilitatoarele, instrumentele acestui succes. Marketingul fricii este esenţial - cine cunoaşte tehnica de vânzare a fricii, poate extrage cu zâmbetul pe buze profiturile imense consecvenţiale instalării stării de panică, angoasă şi frică.

Distrugerea politică şi economică a unui stat este şocul administrat populaţiei acelui stat. Irak-ul a fost privatizat "când încă era sînge pe străzi" (expresia îi aparţine lui Naomi Klein). Localnicii nu aveau timpul şi concentrarea necesare pentru a se gândi la viitorul lor pe termen mediu, nu aveau timp, sub imperativul şocului, să se gândească şi să îşi facă planuri pentru anul care urmează. Ei trebuiau să supravieţuiască printre bombe, mine antipersonal, sniperi, răpiri, lipsa apei, şi, în acelaşi timp, să încerce să repare nişte membre amputate. Contractele de privatizare semnate în asemenea condiţii nu sunt legitime, pentru că ele nu exprimă o voinţă liber exprimată, conştientă. Dar cine să anuleze acele contracte, fără să se teamă de despăgubiri imense ulterioare impuse de ICSID?

Imediata apariţie a salvatorilor şi mass-media folosite, pe de o parte, pentru idolatrizarea salvatorilor şi, pe de altă parte, pentru trimiterea în derizoriu a conştiinţelor treze, rezistente la şoc, sunt ingredientele care pot închide cercul. Dacă, totuşi, managementul fricii, unit cu evlavia faţă de "salvatori", nu dau rezultate, pot fi inventaţi sau încurajaţi să apară terorişti diabolici, care se folosesc de religie pentru a crea alte dezastre din care lumea trebuie să înţeleagă că războiul contra terorii este un război pentru libertate. Curcanii fericiţi locali, care intră de bună voie şi cu patimă în acest joc, susţinând cu evlavie noii stăpâni, sunt şi ei buni în cadrul acestei strategii. Principalii hateri ai celor care nu înghit momeala sunt localnicii.

După ce planul e finalizat, urmează condiţiile: privatizarea, îndatorarea statului "eliberat" de datorii pentru a se face dependent de corporaţii private, austeritatea, cheltuielile de înarmare.

Armata SUA are o forţă mai mare decât forţele combinate ale tuturor celorlalte armate din lume, inclusiv cele ale aliaţilor săi. Aceasta este o chestiune de doctrină politică şi militară valabilă de peste 80 de ani la americani. De aici costurile astronomice anuale dedicate acestei ambiţii. Armata americană este, însă, nu numai un enorm turbion, în care sunt atrase ca într-o gaură neagră mii de miliarde de dolari anual, ci şi un uriaş consumator: sună ciudat, dar firme de fast food ca Burger King, Pizza Hut, KFC etc. fac cifre uriaşe de afaceri din postura de furnizor oficial al armatei. La fel şi corporaţiile cu care armata americană face afaceri de outsourcing (externalizare). Sunt firme enorme de pază şi protecţie care au ajuns să deruleze ca afacere o parte consistentă, esenţială, din războiul contra terorii. Oriunde se instalează, armata americană "dezvoltă" zona. În prealabil, se preinstalează contractorii şi furnizorii; după instalare, aceştia însoţesc permanent armata, care este determinată politic să externalizeze o mare parte din serviciile aferente unui război sau implantării ulteriorare în teritoriu, în vederea menţinerii păcii; tot ei, contractorii, rămân pe loc şi după ce armata este lăsată la vatră, întrucît terenul trebuie şi curăţat după ce s-a ridicat recolta. Aceşti contractori şi furnizori sunt "salvatorii" cu zîmbetul pe buze. Ei sunt nu doar businessmen-ii războiului, ei sunt lorzii războiului, sepiile maligne care se hrănesc din haosul unui război permanent şi global.

Dezastrele naturale, ineluctabile sau regizate, sunt oportunităţi de profit enorm. Pentru brokerii care tranzacţionează dezastre este amuzant, sexi, pasionant să exploateze aceste "oportunităţi". Probabil că senzaţia generată de creşterea peste noapte cu 1000% a cash-ului din cont sau a activelor deţinute este ceva care dă dependenţă, ca şi drogurile. De aceea, ca şi drogatul dependent, capitalistul dezastrelor are "nevoie" de noi şi noi crize şi dezastre pentru a extrage aceste profituri enorme de care este dependent.

Milton Friedman, el însuşi, spunea despre uraganul Katrina (în urmă căruia un întreg oraş, New Orleans, a fost distrus în 2005) că este o tragedie, dar şi o şansă pentru reconstrucţia unei lumi noi. O lume nouă, desigur, a liberalizării, a reducerii la minim a salariilor şi stabilite conform dorinţei şi planurilor de profit ale corporaţiei, a contractării de servicii cu furnizorii privaţi statului (ca în Irak) şi a reducerii cheltuielilor publice la minimul de subzistenţă.

Ex-preşedintele român Băsescu le spunea, în 2010, profesorilor, medicilor şi funcţionarilor publici cărora tocmai le tăiase salariile cu 25%, determinâdu-le peste noapte falimentul, că, dacă "nu le convine" austeritatea, pot să plece la cules de căpşuni în Spania. E un cinism similar cu cel al naziştilor. De altfel, ca "motivaţie" a măsurilor de austeritate, Băsescu, la fel ca şi naziştii, vorbea de statul slab care trebuie să ţină în spate profitorii - şi nu se referea la corporaţii şi la învârtiţii politici, ci la angajaţii statului.

La fel făcea Donald Rumsfeld, în 10 septembrie 2011, când, într-un discurs cu angajaţii "săi", îi numea pe birocraţii din Ministerul Apărării inamicul intern al Americii. După relatarea lui Naomi Klein, declaraţia a rămas necunoscută publicului, pentru că între timp s-a întâmplat ce s-a întâmplat în 11 septembrie 2001.

Dacă teoria economică este o ştiinţă, înseamnă că economia este deterministă, adică un proces în care o cauza generează nişte efecte. Cine cunoaşte şi stăpâneşte cauzele, poate determina efectele. Un proces tehnologic, un soft, un zbor pe Lună sau pe Marte, o traiectorie balistică, sunt procese deterministe sau determinabile. Înseamnă că declanşatorul cauzei determină, prin raportul de cauzalitate, acele efecte pe care şi le doreşte, întrucât procesul, programul, traiectoria pot fi calculate. Dacă economia este deterministă, înseamnă că asta fac tehnocraţii (nota 4) - declanşează cauzele şi urmăresc efectele. Dacă economia este un proces determinist, jocul cererii şi al ofertei, concurenţa, "mână invizibilă" a lui Adam Smith, hazardul, şansa şi egalitatea de şanse, toate acestea sunt aneantizate. Opţiunea umană nu mai are nici un rol. Ideea în sine de economie de piaţă şi de liberalizare este, la închiderea cercului, anihilată. Acesta este fascism, nu economie de piaţă. Iar democraţia este opusă nu numai comunismului, ci şi fascismului şi, în genere, oricărui gen de tiranie.

Aplicat crizelor şi şocurilor instaurate de crize, acest determinism economic devine un oribil darwinism economic, guvernat de regula "scapă cine poate". Organismele mai puţin reziliente, mai puţin pregătite să facă faţă şocurilor, organismele mai fragile dispar, locul lor fiind luat de speciile mai puţin fragile. Cel mai puternic supravieţuieşte. Selecţia naturală este o realitate a lumii non-umane, neutră sub raport moral. Dar nu poate fi acceptată la nivel uman. Este inuman, nedrept şi periculos să o aplici societăţii umane organizate în stat. Provoacă segregare. Determină furie, anarhie, război, haos. Din refugiaţii veniţi cu sutele de mii în Europa acestor zile, precum şi din miliardul de musulmani care văd la televizor cum sunt rejectaţi şi combătuţi cu tancurile, se vor recruta, ca nişte capete de Hidră care nu vor mai putea fi retezate niciodată, alte zeci de ISIS şi al Qaeda, mai violente şi mai rele decît acestea.

Teoria economiei ultraliberale de piaţă e o doctrină. Nu e o ştiinţă exactă. E ca meteorologia, poate face predicţii relativ exacte pe 2-3 zile, dar nu pe termen mediu. Bugetele, planurile, sunt întotdeauna estimative. Motivul impredictibilităţii economiei este acela că în afaceri se operează cu riscul. Afacerea înseamnă asumarea unui risc; afacerea este, într-o anumită măsură, o aventură (nota 5). Riscul înseamnă ceva ce e imprevizibil, ceva care nu poate fi calculat exact, ci doar estimat. Tot ce se calculează pe baza acestor estimări (vândute nouă sub denumirea de modele standard, de scheme de macro-prudenţialitate, stabilitate etc) este fragil, este supus pieirii. De ce am avea, deci, încredere în sfaturi ale înţelepţilor care "stăpânesc" modelele acestea de calcul savant a ceva ce nu se poate calcula? Am fost dintotdeauna şi suntem minţiţi de aceşti înţelepţi. Ei sunt, de fapt, nişte smintiţi care au reuşit, controlând informaţia, să fie consideraţi sfinţi sau preoţi ai religiei economiei de piaţă.

Nu este de mirare că lăcomia de a exploata "oportunităţile" dezastrelor şi cinismul de a aplica terapia şocului se alătură unei viziuni infantile a neo-conservatorilor creştini asupra apocalipsei, conform căreia Iisus este pe punctul de a se întoarce pe pământ, urmând a-i alege pe ei, cei cu bani şi resurse, şi a-i transporta cu elicoptere şi cu arce ale lui Noe hi-tech (eventual, construite în China, unde totul este ieftin şi se fabrică repede), într-un tărâm al mântuirii celor cu bani şi cu resurse suficiente pentru a reconstrui lumea, între timp distrusă. Această apocalipsă pe gustul şi înţelesul overlorzilor este o sminteală a smintelilor, căci planul lor omite unul din fundamentele învăţăturii lui Iisus, care ne-a spus nu doar că Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, ci şi că ea nu se cumpără cu bani. "Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu" (Luca : 18, 25).

Oricum, să trăieşti pentru totdeauna, în timp ce toată lumea suferă - ce premiu trist, ce premiu penibil, cumpărat cu bani.

Cam acesta este nivelul de inteligenţă emoţională a celor care ne conduc şi ne controlează pentru că deţin 99% din resursele Pământului.

Mai grav este că aceste ideologii, susţinute de presa main-stream (pe care, apropos, o deţin aceeaşi temeinici de mai sus, care cred în mântuirea cu elicopterul), tind să evacueze din om spiritul solidarităţii şi dreptăţii, fărâma de bunătate care îl face pe om să vrea să ajute, să contribuie la reclădirea a ceea ce a distrus o criză sau un şoc. Visul fiecărui copil este ca, în viaţa de adult, să fie un erou, care să îi ajute sau să îi salveze pe ceilalţi. Acest vis este suspendat sau uitat. Marile minţi recrutate de Wall Street din cele mai bune universităţi ale lumii nu mai trăiesc acest vis. Aceşti inşi se droghează cu ceea ce rezultă din emoţia de a-şi vedea înzeciţi banii de ieri. Plus "emoţia" de a fi "on top of the world".

A evacua din om acest spirit al solidarităţii şi dreptăţii înseamnă a-l evacua pe Dumnezeu din om. Ceea ce rămâne după este o fiinţă goală, fără suflet, damnată, exact ceea ce înseamnă substanţa iadului.

Omul nou de tip corporatist, consumatorul fericit de fast food, internet şi tv, etern îndatorat la bănci şi înlănţuit, care şi-a uitat identitatea de bună-voie ori după ce a fost spălat pe creier şi făcut tabula rasa, este ceea ce a produs această ideologie a darwinismului economic. Este o fiinţă încântată că trăieşte într-un asemenea mod, într-o asemenea lume distopică, o fiinţă evlavioasă faţă de cei care l-au adus în această stare. Consumatorii captivi sunt fericiţi că sunt lăsaţi să consume firimiturile stăpânilor. PR-iştii, analiştii şi forumiştii spălaţi pe creier care ridică în slăvi acest sistem feudal teocratic sunt deţinuţii care se dau bine pe lângă gardieni pentru câteva favoruri obţinute în închisoarea în care ştiu bine că vor sta pe viaţă. Această fiinţă seamănă izbitor cu omul nou, de tip comunist. De altfel, extremele, ca şi polii magneticii, se atrag.

Ideologia acestei lumi noi, corporatiste, este varianta malefică, sinistră, a îndemnului din Evanghelia după Ioan: "Trebuie să vă naşteţi din nou". Timpuri noi, consecutive dezastrului creator, determină oameni noi, fără memorie afectivă, fără personalitate, ca nişte albine, numai buni de controlat pe deplin. Cei ce nu vor să se nască din nou vor fi obligaţi şi constrânşi prin terapia de şoc. Rezultatul macroeconomic al acestei ideologii este o societate distopică (nota 6), mai rea decât cele din romanele SF. Stupii vor fi conduşi telepatic nu de reginele benefice, ci de nişte viespi malefice - overlorzii. Omul - persoană, dotat cu libertatea de opţiune, omul ca un puzzle tridimensional dispare, locul său fiind luat de o fiinţă unidirecţională, lipsită de propria personalitate, o albină - cifră în stupul condus despotic şi cu amuzament morbid de viespea din vârful corporaţiei - stup.

Nu îmi doresc aceste consecinţe. Nu vreau să văd că aceste lucruri ni se implantează cu forţa în mentalul colectiv. Ceea ce vreau să văd sunt oamenii inspiraţi de ceilalţi, liberi să opteze.