Aceste verbe... "ne doare"

Nu creadă careva că tema aceasta am inventat-o eu! Ferit-a sfîntul! Eu nu "am idei", ci doar gîndesc şi nici asta tot timpul, doar din cînd în cînd şi pe întinderi mici... coală A4. Atacarea abruptă, în paginile ziarului "Bursa", a problemei adverbelor, (doar pixul lui Make putea lua în piept un asemenea versant!), cu scopul de a lămuri soarta tristă a "investitorului român", deschide calea unui demers ambiţios, menit să facă lumină asupra rolului jucat de părţile fundamentale ale vorbirii, verbul şi substantivul, în economia şi societatea noastră.

Hotărît să urmez calea scoasă din beznă de lămpaşul pionierului, astăzi m-am oprit la "A fi" şi "A avea", respectiv, la legătura acestor două verbe cu lumea în care trăim! În forma lor cea mai frumoasă şi mai dezvoltată, cititorul se poate întîlni cu petalele acestor idei în cartea lui Erich Fromm: "TO HAVE OR TO BE". Nu contează că gînditorul german a publicat-o în America anilor "70 ai secolului trecut, iar noi o traducem abia acum! Important este să te întîlneşti cu textul şi să înţelegi contextul! Nu de alta, dar nimic nu ajută mai mult şi mai substanţial progresul cunoaşterii (ca şi pe cel al practicii, desigur!), decît greşelile înaintaşilor, cu osebire ale celor mari şi importanţi. Fromm a plecat la drum cu observaţia pe care Marx şi Engels o dezvoltă într-un text intitulat "Sfînta Familie": omul modern are ciudata tendinţă de a substantiva verbele, de a ipostazia acţiunea, de a o "obiectualiza". "Chipul cioplit", astfel rezultat, îi devine icoană! Idolul, la care se închină, îi devine stăpîn! Este ilustrarea a ceea ce Marx numeşte procesul de înstrăinare a omului modern, o temă de care o întreagă literatură post-marxistă, ba chiar şi anti-marxistă, avea să se ocupe pe larg, cam pînă la vremea la care Fromm îşi publică eseul. Odată cu anii "80, intră într-un con de umbră, unde zace pînă cînd lumea se trezeşte în braţele noduroase ale actualei crize, definită nu doar ca una economică, ci şi morală, existenţială! Omul modern s-a jucat prea mult cu conjugarea verbului A avea! Mai rău, a abuzat de ea! Şi-a croit o lume şi un sine pe calapodul acestui singur şi tiranic verb (vezi Slavoj Zizek, "The Sublime Object of Ideology"), trezindu-se brusc că a uitat să fie, adică să trăiască în lumea lui "A fi". Cu ajutorul lui Naom Chomsky, Fromm identifică o sursă încă şi mai veche a observaţiei cu pricina, încă de pe la 1769, în lucrarea postumă a lui Cesar Chesneau du Marsais: "Les veritables principes de la grammaire". El este cel care observă că oamenii modernităţii, încă de la acea vreme timpurie, conjugă tot mai mult verbul a avea, ajungînd să îl folosească în construcţii forţate, ori de-a dreptul fără sens: am insomnii, în loc de nu dorm; am o căsnicie fericită, în loc de sunt fericit în căsnicie. Aşa ajung oamenii să creadă că "au idei", la fel cum au o casă, un ceas sau o maşină; în schimb uită, ori nu mai învaţă deloc să gîndească şi să înţeleagă!

Greşeala lui Fromm este una simplă, dar plină de consecinţe! Lumea în care trăim nu se împarte între teritorul lui A fi şi cel al lui A avea! Altfel spus, a avea nu este opusul lui a fi! Opusul lui a avea este "a nu avea", iar cel al lui a fi este "a nu fi"! Shakespeare încă mai ştia asta foarte bine acest lucru şi îl spune clar în celebrul monolog al lui Hamlet! De ce şi cum au dispărut "a nu avea" şi "a nu fi" din orizontul vizibil al reprezentărilor noastre despre lume? Lucrarea cu pricina nu este deloc rodul întîmplării! Puterea şi scopul exerciţiului ei discreţionar, fie că este vorba de cea economică, politică, militară, ori de o combinaţie a acestor trei vectori, sunt responsabile de obstrucţionarea treptată, de reducerea vizibilităţii teritoriilor lui a nu avea şi a nu fi din societatea modernă, de la începuturile ei şi pînă astăzi. Uriaşele războaie ale secolelor al XIX-lea şi XX au făcut relativ uşoară identificarea lui "a nu fi" cu "a nu mai fi", cu anihilarea totală şi definitivă a existenţei, persoanei, a colectivităţilor locale, sau chiar a unor mari colectivităţi de oameni. Sub impactul psihologic şi social al acestor uriaşe catastrofe provocate de ambiţiile puterii şi forţa industrializării, oamenii au încetat să bage de seamă că cineva poate să nu fie, deşi încă mai este în viaţă! Cît despre a nu avea, aici ideologia a jucat rolul determinant. În lumea lagărului socialist, "a nu avea" a fost oficial decretată o imposibilitate economică şi politică! De cealaltă parte a "zidului" care a împărţit lumea războiului rece, a nu avea a fost disimulat în faldurile "societăţii de consum", în care toată lumea are... dacă nu totul, măcar cît să poată dea o raită pe la supermarket, măcar din cînd în cînd! Toată lumea are: salariu, concediu, pensie, casă, maşină, a doua casă, a patra maşină... etc. Dacă nu are, este fie un inadaptat, fie se află într-o situaţie cu totul temporară, accidentală, a cărei vină nu poate fi atribuită decît celui în cauză, hazardului, ori forţelor necontrolabile ale economiei.

În sens trivial, motivul pentru care România nu are "investitori autohtoni" nu este acela că nimeni nu a vrut, nu a ştiut, ori a uitat să fie "investitor român", ci cu totul altul: cei care au dorit şi au încercat să fie investitori autohtoni, deloc puţini, nu prea au mai avut cu ce să fie! Între a avea şi a nu avea, teritoriul social şi economic al societăţii româneşti s-a împărţit repede şi radical în proporţia devastatoare de 1 la 9! În aceste condiţii, a fi devine o problemă cu soluţii foarte complicate nu doar pentru cei care ar dori să investească ceva în România, ci şi pentru cei care vor mult mai puţin, adică doar să existe (decent), să mai fie, măcar o vreme, parte din România!