Alte frecţii cu scai la un fost Picior de Rai

Uluitoare şi inepuizabilă capacitatea amnezică a societăţii româneşti! De fiecare dată cînd trage cineva de capătul vreunei probleme, ajunsă pe agenda zilei, cel mai adesea, din motive cu totul conjuncturale, negreşit de fiecare dată, subiectul este nou!!! Ştiţi cum....nou-nouţ, fără urmă de pată, ori atingere a timpului. Acum ieşit din....exact ca şi statul nostru, mereu tînăr constituţional, acum ieşit din....!(Caragiale dixit!)

Ca o homerică, prin proporţii, şi tot pe atît de tristă ironie a istoriei, ne-am pricopsit, în plină democraţie de obor şi cumetrie, cu un nou soi de "literatură carcerală". Nu mai sunt jurnale scrise pe hîrtia cu filigran a memoriei Martirilor Credinţei şi ai Libertăţii, salvate de la pierie doar de Voia Celui de Sus, nu sunt nici produse de samizdat, ci "lucrări ştiinţifice" scoase pe bandă rulantă de puşcăriaşii de lux ai atît de originalei noastre tranziţii. Mai precis, plătite de ei, oameni de bani grei, unor negrişori universitari dornici să-şi mai rotunjească veniturile, în schimbul ostenelii de a "inventa" titluri numai bune de pus între coperţi frumos colorate, ori doar de a le semna certificatul de "autenticitate intelectuală", fără de care dosarul puşcăriaşului rămîne incomplet şi nu i se poate recalcula cu minus, perioada de detenţie. Ei bine, indignată de atît de mîrşava "întinare a idealului nostru universitar", societatea românească descoperă că are o problemă cu instituţia numită generic "Universitate". Abia acum şi pentru că cineva s-a hotărît să scoată la lumină nişte liste cu "venerabili ai învăţămîntului superior", pe post de autentificatori de "lucrări ştiinţifice" ale puşcăriaşilor de lux, abia acum, deci, societatea României bagă de seamă că are o problemă cu învăţămîntul ei!!! Păi, cît de jos au putut să cadă, pînă unde poate merge prostituţia acestor "temple ale cunoaşterii", dacă s-a ajuns ca nu unul, ci o liotă de profesori să cauţioneze producţia ştiinţifică a unora care pînă să ajungă la puşcărie nu scriseseră în viaţa lor mai mult de cinci rînduri pe o cerere oficială şi acelea dictate de avocat, notar sau miliţianul din comună? Jos de tot, se vede treaba!!! Mirarea aceasta, acuzatoare, scăldată de o sfîntă inocenţă, lasă să se înţeleagă, fără dubiu, că pînă mai ieri, universităţile din România chiar erau temple şi ateliere ale breslei gîndirii ştiinţifice, creative, modelate după principiile cele mai stricte ale moralei cunoaşterii şi ale eticii protecţiei bunurilor intelectuale. Hai, sictir!

Cu excepţia momentului istoric al introducerii instituţiei universitare în sistemul de învăţămînt din România, prin osteneala lui Spiru Haret şi a altor cîtorva oameni ai unei singulare generaţii cu vocaţia întemeierii, întreaga istorie a acestor instituţii publice şi private este un lung şir de "căderi", între care, ici şi colo, rar de tot, scot capul la lumină cîteva excepţii, folosite de maşinăria propagandei şi a mistificării naţionale pentru a arăta negreşit că universităţile noastre au fost, au făcut şi au dres, de la Traian şi Decebal pînă mai ieri, doar isprăvi demne de Cartea de Aur a Naţiei! Cine se va grăbi să enumere personalităţi de vîrf ale ştiinţei şi creaţiei intelectuale care au trecut prin universităţile din România, ar fi bine să se pregătească să adauge şi demonstraţia faptului că aceste diamante sunt produsul activităţii instituţiilor cu pricina. Eu susţin că ele sunt, de regulă, dacă nu întotdeauna, "rebuturile" sistemului, adică piesele cele care, printr-un joc al întîmplării sau prin extraordinare eforturi personale, au scăpat de efectele distructive ale mediului universitar din România! Să fim bine înţeleşi: în România şi în universităţile sale au existat întotdeauna profesori eminenţi şi studenţi care, vrînd să devină profesionişti ai gîndirii creative, au avut de la cine deprinde secretele "meseriei". Din păcate astăzi, ca şi ieri şi ca de cînd încearcă fără succes România să adopte şi să funcţioneze ajutîndu-se de instituţiile clasice ale modernităţii, universităţile noastre şi-au abandonat vocaţia, pentru a îmbrăţişa şi respecta cu stricteţe regulile de tinichea ale eternei şi păguboasei noastre tranziţii de aici spre nicăieri, ori spre unde o da Dumnezeu, drăguţul:

Indiferent care este scopul ei social şi problema pe care a fost destinată să o rezolve, orice instituţie din România va funcţiona în primul rînd, dacă nu chiar exclusiv, pentru a "rezolva" problemele celor care îi populează structura interioară, birocratică şi afuncţională;

Cei care ar trebui să beneficieze de serviciile instituţiei respective sunt ultimii care ajung la aceste beneficii, iar atunci cînd o fac acest fapt este mai degrabă rodul întîmplării, ori al unui istovitor război împotriva modului curent de funcţionare a instituţiei şi nicidecum un beneficiu natural al utilizării ei eficiente;

Princiupiul director şi inamovibil al funcţionării instituţiilor noastre este exerciţiul exacerbat şi ostentativ al opresiunii celor care deţin autoritatea birocratic-instituţională, asupra celor care ar trebui să beneficieze de serviciile instituţiei;

Costurile funcţionării oricărei instituţii publice din România sunt, în orice moment al existenţei sale, mult mai mari decît orice previziune şi evaluare anterioară, iar acestea sunt acoperite întotdeauna, direct şi indirect, de cei care beneficiază cel mai puţin, ori deloc, de serviciile instituţiei respective.

Cu cît funcţionează mai strict în cadrul principiilor de mai sus, cu atît o instituţie este mai apreciată de "opinia publică".

Cine nu crede este rugat să revadă "sondajele de opinie" care aşează fără greş instituţiile care respectă în cel mai înalt grad aceste principii, "biserica" şi "armata", pe primul loc al "încrederii", din 1990 şi pînă astăzi!!!

România lui 1989-1990 a moştenit un sistem universitar grav disfuncţional, de la finanţare, la selecţia personalului şi de la obiectivele şi procedurile educaţional-formative, la organizarea şi utilizarea spaţiului de libertate inerent unei asemenea instituţii!!! În loc să ia act de situaţia în care se află, să producă un proiect pentru refundamentarea instituţiei universitare de tip clasic, humboldtian, alături de care să proiecteze şi să dezvolte "universităţi alternative", societatea României, începînd cu inepta noastră politică şi terminînd cu autosuficienţa şi îngustimea de orizont social a celor care au fost puşi să facă "reforma universitară", ori "reforma învăţămîntului", s-a mulţumit să nu facă nimic, iar în restul timpului şi pe deasupra să strice tot ceea ce se mai putea strica. Aşa s-au dus de rîpă şi cele două-trei universităţi de stat din România care mai aveau o brumă de cheag instituţional; aşa s-au ratat încă din start şi "universităţile private" menite doar, pe de o parte, să asigure ceva venituri suplimentare unei generaţii de veleitari universitari care a abandonat complet orice considerente etice şi orice considerente pentru consecinţele viitoare ale comportamentului său instituţional, iar pe de altă parte, să asigure unui minuscul grup de "investitori" şi "reciclanţi profesionişti" de fonduri, mai mult sau mai puţin negre, un mijloc cît se poate de "onorabil" de a le scoate la alb!!!

Oricît de supărător, cam pe aici se află adevărul despre universităţile din România şi performanţele lor instituţional-educaţionale. Aşa încît, povestea cu "să ne indignăm pe seama profesorilor" care s-au ocupat cu semnarea certificatelor de conformitate pentru noua producţie ştiinţifică crescută pe solul fertil al mediului carceral, ea ajută exact cît o altă frecţie cu scai la fostul picior de rai care a fost cîndva, nimeni nu mai ştie cînd, România.