Alte sfaturi pentru alt întunerec

Nicolae Iorga a crezut cu tărie despre sine că este un om excepţional. Dacă ar fi fost principala lui calitate şi singura lui realizare în viaţă, ar fi rămas, desigur, un anonim! Cu toate acestea, nu s-a semeţit să dea sfaturi naţiunii. Generaţia lui încă mai păstra simţul proporţiilor şi al umilinţei, cînd era vorba de a măsura individul, fie el şi excepţional croit, cu etalonul destinului colectiv numit "Naţiune". Cînd Iorga a folosit cuvîntul "sfat" pentru titulul conferinţelor sale radiofonice, el a avut în minte sensul de "consultare", iar nu pe cel derivat, de "soluţie" oferită cuiva la problemele cu care se confruntă, care a ajuns să domine astăzi. Cît despre "întunerec", el nu reprezintă o referinţă metaforică, ci una directă şi simplă la ora tîrzie a serii la care erau difuzate conferinţele.

De atunci, pentru România, întunerecul a coborît şi s-a înstăpînit în plină zi, zi de zi, decenii de-a rîndul. Cît despre capacitatea noas­tră de a sta la sfat, atîta cîtă o fi fost, ea pare definitiv alterată, dacă nu chiar epuizată. Altminteri, nu se explică valurile nestăvilite de aberaţii comportamentale, individuale şi instituţionale, care domină viaţa noastră publică, cu deosebire cea mediatică şi politică.

Pentru generaţiile care cresc în România de astăzi, referirea la Iorga, ca şi cea la Eminescu, Caragiale, Cantacuzino, Vianu sau Blaga este un fel de abnormalitate caraghios-malignă. La ce bun să invoci nişte vechituri pe care nici un om cu "simţ practic" nu le mai vizitează (s-ar face de rîs!)? Clasicii nu mai sunt, de mult, etaloane de referinţă culturală, necum teritorii de studiu individual, temeinic şi creativ, nici pentru şcolari, nici pentru profesori, nici pentru aspiranţii la doctorate şi nici în cercul "nemuritorilor" academicieni! Înainte de orice, nu mai sunt vizitabili! S-au învechit, au ruginit şi, fie vorba între noi, ocupă cam de multişor vreme spaţiul referenţialelor; fac prea multă umbră pămîntului! Iar la umbră, se ştie, nimic nu creşte în voie şi nici atît de repede pe cît de mare este setea de viaţă a buruienilor. Acest neajuns a devenit de nesuferit pentru ceata de culturno-piţifelnici care au "inventat" drept etalon al valorii, "generaţia". O ceată ai cărei reprezentanţi de frunte şi-au "editat" la xerox legitimaţii şi certificate de "Mari Ziarişti", "Istorici", "Filozofi" şi "Intelectuali" ai neamului, aşa cum alţii îşi editau prin anii "90 banii falşi cu care trăgeau ţepe tip "Maradona" credulilor ce dădeau tîrcoale caselor de schimb valutar. Cu aceeaşi autoritate contrafăcută s-au grăbit să-şi rezerve locuri în manualele de şcoală primară, ori de liceu. Cu aceeaşi autoritate trucată se eternizează ore în şir, de ani de zile, pe micile ecrane pentru a-şi cultiva pornirile auto-idolatre. Ba nu, mai au un punct pe agenda de lucru: să cheme la raport răcanul numit "Româ­nia", să-l facă de două parale, să-l muştruluiască, să măture duşumele cu el, iar apoi să-i ordone, sec: direcţia de marş, staţia de destinaţie şi orarul de deplasare!

Gîndul m-a dus către toate aces­tea, umblînd prin cămara cu "vechituri", unde am dat peste conferinţa radiofonică a lui Iorga, în care marele cărturar se întreba despre sensurile morale ale acţiunii sociale şi despre ceea ce ar putea face specificul raportării la Morală şi Lege, din perspectivă românească. Astăzi ştim, cu certitudine, chiar dacă nu avem o demonstraţie, că acest specific nu există!

Inevitabil, pui cele două tablouri ale realităţii faţă în faţă! Asemănarea izbitoare este aceea că atunci, ca şi acum, realitatea politicii şi a spaţiului public nu dădeau prea multe temeiuri pentru ceea ce se cheamă "perspectiva morală"! "Morala" dominantă era şi este cea a corupţiei, a demagogiei, a înşelăciunii exersată sub toate speciile cunoscute. Morala lui "A făptui sub Imperativul Absolut al Binelui" era, ca şi astăzi, uzurpată cu succes de morala lui "A făptui sub imperativul provizoriu al binelui propriu", cel mai adesea tradus ca înavuţire, cu predilecţie din exersarea fără niciun merit sau capacitate profesională a funcţiilor publice. Deosebirea izbitoare? Atunci, cineva, în cazul nostru Iorga, încă mai credea că are sens să ridice vocea, public, pentru a pune astfel de întrebări şi pentru a oferi, fie şi schiţa unui răspuns! Astăzi, Dreptul şi Legea sunt batjocorite în toate sensurile, chiar de către cei mai înalţi reprezentanţi instituţionali ai Justiţiei, sunt ocolite cu dibăcie de politicienii de vîrf ai României şi ignorate, ori călcate pur şi simplu în picioare, de "oamenii de succes ai afacerilor"! Cît despre culturno-piţifelnicii care s-au grăbit să-şi cumpere biletele pentru Glorie şi Eternitate, din banii făcuţi pe cîntări tematice, pe lîngă ulucile palatelor puterii, ei nu au şi nu pot a se întreba despre Bine. Le lipeşte organul, pentru asta, iar poliţia, bulanul, procurorul şi caftanul nu-l pot înlocui! În sfîrşit, atunci ca şi acum, societatea României, de la mari la mici şi de la slabi la cei puternici, se leagănă cu iluzia că viitorul lui mîine este mai bun decît trecutul lui azi. Între timp, de după următorul colţ al Istoriei, pîndeşte un alt întunerec, pentru care nu ştiu dacă mai are cineva sfaturi potrivite, ori dacă ele mai mai sunt de vreun folos.