Apucătorii

Aşezată natural în maniheismul ei ireductibil, bunica nu cunoştea decît două feluri de oameni: buni şi... ceilalţi. Undeva, în profunzimea sufletului, păstrăm cu toţii nestemata Bunătăţii, credea ea cu tărie, doar că unii, din motive pe care viaţa nu oboseşte să le înmulţească şi să le aştearnă înaintea fiecăruia, aleg, ori sunt împinşi pe căile cele rele. Căile erau rele, cu siguranţă; despre oameni, însă, nu putea să spună ea cum sunt. Adevărul despre om îl ştie doar Cel de Sus! Ea ştia care sunt oameni buni şi cîteva categorii precise în care se aşează... ceilalţi. Fiecare după fire, ori nărav. Ăsta, maică, e apucător! Nu era o etichetă menită neapărat să înjosească, ori să jignească, nu era nici o sentinţă morală absolută, ci mai degrabă o prevenire. Să ştii cu cine ai de a face şi la ce să te aştepţi de la el!

Apucător trimite la două trăsături foarte precise. Întîi, o sete de neostoit a posesiei, o înrobire totală sub jugul lui "A avea". Nu doar o patimă, ci o maladivă deformare a constructului interior care aduce în aceeaşi direcţie dorinţă, raţiune şi bucurie, toate închinate lui a avea... avere. Iar, mai apoi, o tărie, dincolo de omenesc, de a nu da din mînă niciodată, sub nici o presiune, pentru nici un motiv, ceea ce a apucat... să apuce. Motivul uman şi structura destinului se regăsesc în creaţia literară, în mai toate culturile lumii. Ca să dau un exemplu, Wilhelm Hauff, Das kalte Herz (Inimă de piatră), sau la noi Gala Galaction, Moara lui Călifar, ori Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu.

Într-un moment unic al întîlnirii cu sine, consumat public, ceea ce este cu totul extraordinar ca fapt de viaţă, Liviu Dragnea ne-a aşternut limpede în faţă, nu doar cheia destinului său, ci şi tot ceea ce ne putem aştepta de la el, de acum pînă va închide ochii... pentru eternitate. Omul a apucat! Ce? În ordine existenţială inversă, mai întîi, o funcţie. Una mare, de ştab, dar ce zic eu ştab... mai mult... de zeu... căci zeii erau cei cu puterea de a împărţi discreţionar celor din jur tot ceea ce ţinea de esenţa vieţii lor: bucurii, necazuri, onoruri, putere, fapte măreţe, ori înfrîngeri, răsfăţ, ori definitiva condamnare la chinuri eterne. O funcţie pe care ştie că nu o poate păstra prea mult. Şi, atunci? Ceea ce poate şi nu vrea cu nici un preţ să mai dea din mînă sunt beneficiile funcţiei, de care nu are de gînd să se despartă cu nici un chip: agoniseala şi securitatea personală. Păi, ce... eu sunt prost, ca alţii? Ia uitaţi-vă în jur! Iliescu... a fost mai zeu ca mine de zece ori... şi... acum? Acum, se duce la tribunal să lămurească chestiile alea cu genocid şi crime împotriva umanităţii! Ori, Stănculescu, omul care l-a ajutat pe Iliescu să ajungă "zeu"... unde-i acum şi cu ce s-a ales, mai la urmă, din viaţă? Nişte puşcărie şi degradarea militară??? Roman? Păi, pe urmele lui Iliescu... tot la... ! Dar, Constantines-cu? O amărîtă de fundaţie şi nişte congrese la care îl invită alţii... nu-l mai ştie nimeni, pe-aici prin bătătură, nici dacă se plimbă cu portretul prezidenţial în mînă pe Calea Victoriei. Năstase? A învîrtit o lume întreagă pe degete şi vorba lui Sir Tobby: "Păi ăsta-i o figură cum nu mai găseşti în toată Iliria... un om care cîntă la viola da zgaibarac, mamă, ce-i mai dă cu sacîz, başca ştie şi vreo trei patru limbi ca la carte, fără carte, cuvînt cu cuvînt, iar firea l-a înzestrat cu cele mai alese daruri". Păi, ce... era el om doar de trei mii de ducaţi pe an? Şi, ce s-a ales?... puşcăria... mă rog, cu puşculiţa s-a aranjat, dar... totuşi... nu-i kosher! Băsescu s-a făcut om, e adevărat, dar şi el e pe tobogan, în jos! Nici el nu ştie dacă nu cumva o să-şi ducă bătrîneţile tot pe la tribunal, cu statul lui paralel, cu tot! Păi, eu nu sunt ca ăştia, eu sunt din alt aluat. Eu, ce-am luat nu mai dau, fie ce-o fi! Cu orice risc... că, oricum, nu e riscul meu, e al vostru!

Al doilea lucru apucat de Dragnea, cum spuneam, în ordine existenţială răsturnată, este "viaţa". Nici pe asta nu o poate păstra la infinit, ştie şi el! Dar atît cît o are, nu este dispus nici cît negru sub unghie să lase pe cineva să i-o strice... viaţa asta... pe care a apucat-o... şi la care acum nici douăzeci de ani nici măcar nu visa să viseze!

E de înţeles, omul, nu-i aşa?