Argumentum ad populum

Să fie ştirile contrafăcute (fake news) de astăzi o practică străveche? Încă din antichitate argumentul apelului la popor (argumentum ad populum) a fost considerat un paralogism, o eroare în realizarea unui raţionament, un viciu de gândire sau şi mai clar, o incorectitudine voită sau involuntară care are ca rezultat pervertirea sau ademenirea auditoriului. În ultima carte din Organonul (care ar putea fi tălmăcit din greaca veche ca Instrumentul), numită Respingerile sofistice, Aristotel se ocupă de aceste erori logice care rezultă, pe care le atribuie sofiştilor. Deja magistrul lui Aristotel, Platon, (care fusese la rândul său ucenic în ale gândirii pe lângă Socrate) consideră sofiştii ca fiind sursa promovării neadevărului în scopul de a atrage mulţimile.

Or, sofiştii au reprezentat atât o şcoală de gândire filosofică (sofismul) care s-a manifestat în epoca lui Socrate (secolul al V î.e.n.,) cât şi o formă de acţiune publică (apărută cam în aceeaşi perioadă în Grecia, dar care va atinge apogeul în secolul al II-lea în epoca păcii romane a lui Marcus Aurelius) bazată pe studierea retoricii (văzută fie ca o ştiinţă, fie ca o artă a oratoriei). Ce li se reproşa sofiştilor? Platon, spre exemplu, considera că aceştia abuzau de raţionamente falacioase pentru a persuada asistenţa în cazul unor reuniuni politice (cum a fost şi procesul lui Socrate). Pentru a-şi atinge obiectivele, sofiştii făceau un exerciţiu de putere şi seducţie împotriva adevărului. Aşa se va naşte celebra distincţie a lui Platon dintre adevăr (episteme) şi opinie (doxa). Sofiştii nu erau interesaţi episteme, ci de doxa (care reprezenta la vechii greci, în acelaşi timp, opinia şi credinţa). Dar nu aşa cum se întâmplă şi astăzi când opinia este ridicată la rang de adevăr? Nu aceasta este logica sondajelor de opinie? Opinia este chemată să determine politica, pe câtă vreme adevărul (ştiinţific) este marginalizat! În vreme ce ştiinţa este atacată, opinia este deificată! Şi este vorba aici de recursul la popor ca ultimă sursă a adevărului. Tot anticii o spuneau: vox populi vox dei! Am putea, deci, spune fără a greşi că sofiştii sunt strămoşii antici direcţi ai publicitarilor şi spin doctors de astăzi.

În Respingerile sofistice, Aristotel examinează şi clasifică diferitele tipuri de paralogisme practice utilizate de sofişti în dezbaterile publice cu scopul de a respinge afirmaţiile interlocutorilor lor. Aşa zisa coerenţă a sofiştilor de ieri şi de astăzi nu se împiedică în argumente etice, juridice sau ştiinţifice. Pentru sofişti, "discursul" este temeiul investigaţiei, iar nu lucrul ca atare. Aristotel ne avertizează că la ei, aşa cum putem observa în cazul deja celebru al "adevărurilor alternative" trumpiene, cuvintele nu au acelaşi înţeles ca pentru ceilalţi oameni. Expresiile "sofistice" sunt voit neclare, echivoce, punând toate lucrurile pe acelaşi plan. Un exemplu dat de Aristotel: la întrebarea "Care din cele două vaci va făta înainte?" sofistul răspunde, "niciuna: dar amândouă vor făta prin spate!" mizând pe ambiguitatea lexicală a cuvântului "înainte".

În egală măsură, sofiştii confundă intenţionat întâmplătorul cu fundamentalul. Accidentul devine esenţă, iar esenţa îşi pierde caracterul necesar. Totul este o afacere de limbaj, de retorică, de interes considerat în detrimentul realităţii sau a condiţionalităţii sociale, economice sau culturale. Parcă nu ne-am mai referi la probleme ale secolului al IV-lea î.e.n. ci la cele ale societăţii contemporane. Ideea că ceva devine adevărat doar pentru că este susţinut de cei mulţi nu este nici logică, nici democratică. Aici intervine rolul noilor sofişti, care au menirea de a o impune pe "piaţă". De a o promova şi a persuada "mulţimea" asupra adevărului opiniei. Iar dacă adevărul nu se vinde, cu atât mai rău pentru el!