Arme şi bălmăjeală diplomatică

Preşedintele Johannis a avut o revelaţie: este război în Europa şi n-ar fi deloc exclus să fim şi noi atraşi în vîltoare. De aceea, are şi un sfat, mă rog, o opinie: ar fi bine să fim pregătiţi să ne apărăm! Cam la atît se reduce capacitatea de reacţie a politicienilor noştri, cei responsabili de deciziile de viaţă şi de moarte, de pace şi război, care ne afectează pe noi toţi ceilalţi, vreo 18 milioane, cîţi am mai rămas! Cu toată îngăduinţa: e mult prea puţin şi s-ar putea să fie tragic de puţin!

Războiul la care face referire Preşedintele României este cel din Ucraina. Unul despre implicaţiile căruia nici Guvernul, nici Parlamentul, nici un lider cît de cît important al vieţii politice, de la noi, nu a scos măcar un cuvinţel. Ca şi cînd n-ar exista, ori ca şi cînd i-ar privi doar pe alţii, nicidecum pe noi. Ministerul de externe, conectat la acţiunile, reacţiile, intervenţiile şi acţiunile Rusiei, Ucrainei, Germaniei, Statelor Unite şi Franţei, respectiv ale UE, trebuie să zică şi zice cîte ceva, din cînd în cînd, dar nu ca să se audă în România, ci afară, la cei cu care suntem parteneri şi aliaţi şi cu care se presupune că avem un grad oarecare de coordonare politică. Războiul din Ucraina nu mai este o posibilitate teoretică şi nici vreo varietate locală de "război rece", aşa cum s-au amăgit o vreme marii lideri politici ai lumii, ci unul fierbinte, aşa cum era şi cel din Iugoslavia la începutul anilor "90. "Cum o să fie război, cînd tocmai s-a încheiat Războiul Rece şi toată lumea vorbeşte doar de pace? Şi, unde? În Europa!! Aşa ceva nu se poate! Nu are cum să se poată! Nimeni, nici un lider responsabil al Europei ori al Americii nu va lăsa lucrurile să derapeze întratît!" Cam acestea erau, atunci, reacţiile în lumea bună a politicii şi desigur, în rîndul comentatorilor şi cîntăreţilor în strană, de prin mass media, iar ele seamănă ca două picături de apă cu cele de azi. Şi, totuşi, a fost război; mai bine de zece ani! Unul care a implicat forţele militare ale NATO. Sigur, România a avut, în bună măsură, spaţiul de libertate, care i-a permis, atunci, fără prea mari costuri, să rămînă "neatinsă" de acel conflict; ba, chiar să se aleagă cu ceva profit de pe urma lui. Şi, nu mă refer la cîştigurile din mica sau marea contrabandă cu produse petroliere. Cu siguranţă, mulţi îşi fac socoteala că ulciorul poate merge măcar de două ori la apă, pînă să se spargă! N-o fi dracul mai negru acum, decît atunci! Vestea proastă, pentru ei şi pentru noi, este că acum nu este vorba de dracu, ci de mumă-sa! Piesa principală care schimbă toate datele scenariului, atît pentru conflictul în sine, cît şi pentru România este Rusia, miza şi gradul ei de implicare. Atunci, Rusia s-a mulţumit să sprijine politic şi militar regimul Milosevici, pe care l-a îndemnat să meargă pînă în pînzele albe, în problema Kosovo. Acum ştim nu doar cu ce rezultate, ci şi de ce! Nu din grijă pentru interesele Serbiei, ci pentru ca să poată invoca "precedentul Kosovo" pentru anexarea de mai tîrziu a celor două regiuni din Georgia, Osetia şi Abhazia, iar mai apoi a Crimeei, parte integrantă a statului recunoscut universal pe plan internaţional, Ucraina. Implicarea totală a "regimului Putin" şi a Rusiei în Ucraina nu este nici conjuncturală, nici dictată doar de interese imediate, oricît de importante ar părea ele din punct de vedere economic sau geo-strategic. Rusia ţinteşte un proiect de anvergură: reconstruirea unei forme statale federale care să cuprindă, din nou, marile regiuni care au născut URSS-ul: Ucraina, Belarus, Kazahstan. Ultimele două sunt deja "pregătite". Doar Ucraina lipseşte şi ea "trebuie" să urmeze! Cu orice cost, Rusia doreşte reîntoarcerea sub control, "la matcă", a acestui spaţiu economic, politic şi strategic, un nod esenţial în relaţiile cu restul Europei, precum şi o cheie esenţială a reconstrucţiei spaţiului euro-asiatic integrat, pe care o urmăreşte. Tot aşa cum marii decidenţi ai Europei au dorit şi au realizat în cele din urmă desfiinţarea uniunii federale iugoslave, chiar cu preţul unui crîncen război, plătit cu uriaşe sacrificii umane şi materiale de sîrbi, croaţi şi bosniaci, Rusia trebuie să obţină controlul asupra Ucrainei, chiar cu preţul unui război pe care, desigur, vor trebui să-l plătească, în primul rînd, ucrainienii. "Dacă s-a putut pentru ei, atunci, trebuie să se poată şi pentru noi, acum", este "logica" de fier a regimului Putin. "Dacă nu au vrut să accepte victoria noastră obţinută prin mijloace "politice", atunci cînd ne-am impus guvernarea obedientă a lui Ianukovici, atunci vor trebui să accepte verdictul mijloacelor militare - soluţia Kosovo - şi pe cale de consecinţă, prăbuşirea, inevitabila dezmembrare a Ucrainei de astăzi".

Ce au oferit pînă acum Europa şi SUA, ca răspuns politic, diplomatic, ori militar la marea ofensivă a Rusiei? Pe scurt: bălmăjeală politică, iar mai nou arme! Bălmăjeala este rezultatul politicii de "appeasement" pe care au luat-o în braţe atît SUA, cît şi Germania. Nu trebuie să fie cineva Churchill, ca să bage de seamă şi să înţeleagă unde va duce şi care sunt singurele rezultate posibile ale politicii tip "una vorbim şi alta facem", "vorbim, dar nu facem nimic", ori încă şi mai rău "te faci frate cu dracu, pînă treci puntea" de care s-au legat, ca înecatul de colacul de salvare, atît Germania, Europa, cît şi SUA! Rusia exploatează, prompt, spaţiile largi şi oportunităţile de acţiune create de ambiguitatea şi lipsa de consistenţă a politicii euro-atlantice, confruntîndu-şi oponenţii cu rezultatele de pe teren ale operaţiunilor militare (politica faptului împlinit), respectiv cu ameninţări tot mai străvezii că nu s-ar da înapoi nici de la "un război nuclear limitat", în cazul în care Occidentul ar alege să se implice militar, în încercarea de a-i zădărnici realizarea obiectivelor politice în Ucraina. Atît prezenţa masivă a unor submarine nucleare în apele teritoriale ale Suediei, cît şi zborul provocator al unui avion (declarat) cu încărcături nucleare la bord, la limita spaţiului aerian al Marii Britanii, sunt mesaje explicite şi cît se poate de concrete ale angajamentului pe care Rusia pare hotărîtă să-l ducă pînă la capăt, cu orice costuri. Ca răspuns, Statele Unite sunt în pragul deciziei de a furniza arme guvernului de la Kiev, cu ajutorul cărora, speră, ar putea impune o soluţie militară în estul răvăşit deja de conflict, al Ucrainei. Faptul că o asemenea "soluţie militară" nu există, este mai mult decît evident, pentru oricine vrea să vadă. Atunci, ce rost ar mai avea? Doar o încercare de a ridica miza confruntării Rusia-SUA? E cam tîrziu, pentru că, aşa cum am arătat, Rusia a plusat deja "all in", pînă la pragul nuclear!!! La fel de tardive, ca să nu zic şi ridicole sunt şi declaraţiile "tari", de genul: Rusiei nu i se va permite să redeseneze graniţele în Europa, cu ajutorul armelor! Nu de alta, dar Rusia a făcut deja acest lucru şi nimic nu pare să-i stea în cale, cît de cît eficient, cu excepţia acţiunilor guvernului de la Kiev!!!

Cît priveşte România, prin "grija" politicienilor şi a guvernanţilor ei, ea este mai nepregătită azi, pentru orice fel de implicare într-un conflict militar cu Rusia, decît oricînd în istoria care ne-a marcat, atît de tragic şi ireparabil, în secolul XX. Vorba Preşedintelui Iohannis, ar fi bine să fim pregătiţi, doar că, pe drumul de la pioasa dorinţă, pînă la realitate, politicienii României moderne nu au fost niciodată în stare să facă nici măcar primii paşi, necum pe cei decisivi! De aceea, realitatea şi consecinţele războaielor în vîrtejul cărora am fost prăvăliţi ne-au luat mereu pe nepregătite, ca şi zăpezile iernii!