Armistiţii pentru a câştiga timp?

Sfârşitul de săptămână a marcat mai multe evenimente care ar putea influenţa politica europeană în lunile şi anii ce vin, care capătă o semnificaţie aparte în contextul comemorării celor 15 ani care au trecut de la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York şi Washington. Este vorba despre încheierea acordului dintre SUA şi Rusia privind încetarea focului în războiul civil din Siria, dar şi despre alegerile legislative anticipate din Croaţia. Ce legătură ar putea fi între cele două evenimente? Termenul mediu, care pune în relaţie cele două momente este Rusia. Mai precis, jocul Rusiei pentru a ieşi din impasul în care se află şi a influenţa politica europeană şi mondială.

Pentru o Rusie care nu a putut depăşi ideologic "războiul rece", America reprezintă un concurent geostrategic, iar Europa - unul economic. De aceea, slăbirea celor doi adversari - atât a relaţiilor dintre aceştia, cât şi a fiecăruia în parte - este prioritatea absolută a momentului la Moscova. Cu atât mai mult cu cât marja de manevră politică a Rusiei nu s-a lărgit semnificativ în ultimul an, după intervenţia sa militară în Siria. De aceea, nu numai minarea relaţiilor dintre SUA şi UE, dar şi intervenţia, mai mult sau mai puţin directă, în politica internă a celor două este anvizajată. În acest sens, sprijinirea mişcărilor extremiste şi populiste, de la candidatura lui Donald Trump pentru slăbirea politicii washingtoniene la cea a lui Marine Le Pen pentru a slăbi Franţa şi a măcina Uniunea Europeană, de la încurajarea Brexitului la relansarea "crizei" refugiaţilor prin bombardarea rebelilor sirieni de-a valma, dar şi prin sprijinirea dezvoltării aşa-zisului bloc al "democraţiei iliberale" din Europa de Est, Rusia speră să-şi oblige "inamicii" la concesii. Poate, poate va ieşi ceva!

Ori, pe linia ofensivei iliberalismului, Croaţia, care părea, după alegerile legislative din 8 noiembrie 2015, să basculeze în tabără "iliberală" alături de Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, pare să se fi extras din această capcană. După alegerile de duminică, 11 septembrie, oricare va fi majoritatea care se va forma, linia iliberală pe care o imprimase Partidului Uniunii democratice (HDZ) Tomislav Karamarko a fost schimbată, odată cu alegerea, în iulie, a lui Andrej Plenkovic, un deputat european considerat un moderat, la conducerea partidului. Dacă tendinţele naţionaliste ale Uniunii democratice existaseră dintr-un început, când fondatorul său Franjo Tuðman conducea Croaţia în momentul dezintegrării fostei Iugoslavii, situaţia se modificase în anii 2000, când negocierile de aderare la UE obligaseră la o aliniere la exigenţele democraţiei europene. Dar, odată ce Tomislav Karamarko a devenit preşedinte al partidului, în 2012, în contextul unor scandaluri de corupţie care ruinau prestigiul Uniunii democratice, acesta a imprimat o linie din ce în ce mai naţionalistă care a culminat, în timpul guvernului condus de "tehnocratul" Tihomir Oreskovic, cu iniţierea unor politici care vizau controlul libertăţii mass media, punerea bisericii catolice în centrul vieţii sociale, limitarea drepturilor sociale, întreruperea finanţării unor instituţii culturale şi a unor ONG-uri şi încercarea de a reabilita şi recupera politic perioada guvernului fascist al ustaşilor din perioada celui de-al doilea război mondial. Căderea lui Karamarko, vice-prim-ministru în guvernul lui Oreskovic, dar în realitate adevăratul şef al guvernului, s-a datorat unui scandal declanşat în luna mai prin publicarea în săptămânalul Nacional a dovezilor că Ana Saric Karamarko, soţia preşedintelui Uniunii democratice, a primit contracte din partea lobby-ului care reprezenta interesele companiei maghiare MOL. Iar în Croaţia scandalul privind privatizarea MOL a dus deja la condamnarea la închisoare a fostului prim ministru, Ivo Sanader, membru, la momentul faptelor al aceluiaşi partid cu Karamarko. Dacă fără Croaţia linia iliberalismul rămâne minoritară, statele de la Visegrad, în special Ungaria, sunt mobilizate pentru a profita la maximum de "avantajele" oferite de "criza" refugiaţilor.

În ce priveşte Orientul Mijlociu, absenţa Uniunii Europene de la negocierile de la Geneva privind acordul de încetare a focului din Siria dovedeşte, o dată în plus, cea mai importantă slăbiciune a acesteia. Dacă din punct de vedere economic Europa este o mare putere, din perspectivă miliară ea nu există. Este păcatul fondator al Uniunii, pentru că acest proiect al fondatorilor a fost blocat încă din 1954 de un vot în Adunarea naţională franceză şi niciodată reluat serios de atunci încoace. În această conjunctură, insistenţa unor lideri europeni, între care Angela Merkel şi François Hollande, de a discuta despre o Europă a apărării ca parte a noului proiect de după Brexit, la Bratislava, pe 16 septembrie, la reuniunea Consiliului european, capătă adevărata sa semnificaţie.

Pe teren, în Siria, situaţia de la Alep rămâne în continuare îngrijorătoare din punct de vedere umanitar. Să fi devenit Rusia sensibilă la situaţia umanitară? Greu de crezut! Putin, care mizează aproape totul pe cartea conflictului sirian, speră să demonstreze că Rusia este o mare putere militară fără de care nu se poate stabili nimic serios. Dar, în acest context, pe teren, pe 2 august, Rusia a suferit cea mai importantă pierdere de la începutul intervenţiei sale în Siria, începută la sfârşitul lunii septembrie 2015: unul dintre elicopterele sale care se întorcea dintr-o misiune de aprovizionare a trupelor loiale lui Assad de la Alep şi se îndrepta spre baza aeriană rusească de la Khmeimim, de lângă Latakia, a fost doborât, cam la o sută de kilometri de bază. Rachetele care au doborât elicopterul rusesc (Manpad, de fabricaţie americană) au fost trase dintr-o zonă controlată de Frontul Fatah al Sharm (noul nume al Frontului Al Nostra), organizaţie legată până în iulie 2016 de Al-Qaeeda şi susţinută multă vreme de Turcia, Qatar sau Arabia saudită. Folosirea unui astfel de tip de arme poate schimba cursul războiului, iar Rusia nu poate uita efectul devastator pe care rachetele americane Stinger le-au avut în Războiul din Afganistan. Pe de altă parte, situaţia militară de pe teren este cât se poate de complicată. Armata siriană, în sensul propriu al termenului armată, nu există. Vorbim mai degrabă de grupuri armate, mai mult sau mai puţin organizate, cărora li se alătură miliţii şiite iraniene şi Hezbollah-ul libanez, care luptă împotriva miliţiilor sunnite ce formează nebuloasa opoziţie la regimul Assad.

Referirile la Frontul Fatah al Sharm în declaraţiile oficiale ale celor doi miniştri de externe, american şi rus, la Geneva, pe 9 septembrie, trebuie privite şi din această perspectivă. Pentru că, în practică, cele două părţi au convenit să-şi unească eforturile pentru a combate Daesh-ul, dar mai ales Frontul Fatah al Sharm.

Rusia, eliberată de situaţia încâlcită din Siria, va putea manevra mai bine în Europa, unde aliaţii săi nu par capabili să preia iniţiativa. Şi, în următoarele săptămâni, sunt câteva momente importante, de la alegerile din Austria la referendumul din Ungaria. Dar Rusia se va limita doar la Europa? Sau îşi va încerca norocul şi în America?