Atenţie cad... mituri

Ştirea zilei ne obligă la acest titlu! Gaddafi a căzut în mîinile forţelor care asediau ultimul bastion al rezis-tenţei sale, oraşul Sirta. A căzut, fără să aibă (ne)şansa de a supravieţui, prăbuşirii propriului mit. Dacă te gîn-deşti la ceea ce i s-a întîmplat lui Saddam, după ce a devenit "un simplu cetăţean" supus legii, din perspectiva lui Gaddafi poate că este mai bine aşa! Din perspectiva învingătorilor, sigur nu este mai bine, pentru că au ratat momentul culminant al evenimentelor, cel justiţiar, al separării definitive, simbolice şi factuale, de trecutul împotriva căruia s-au răsculat.

Ieşirea definitivă din scenă a lui Gaddafi a prăbuşit nu unul, ci mai multe mituri. Unul dintre ele este de o relevanţă care depăşeşte graniţele geografice, politice şi culturale ale Libiei. Este vorba despre mitul "războiului întregului popor". Soluţia aceasta, specifică epocii politicii bipolare, s-a bucurat de o aură aproape mitologică. A fost considerată nu mai puţin de jumătate de secol, singurul şi sigurul răspuns cîştigător la problema "conflictelor asimetrice", specifice acelei perioade. Nu puţine ţări, printre care şi România, au adoptat-o ca doctrină politico-militară oficială şi au cheltuit o groază de resurse pentru a constitui infrastructura de care s-a crezut că ar fi nevoie pentru ca soluţia să funcţioneze în condiţiile unui conflict real. Atît experienţa căderii regimurilor din Europa de răsărit, la începutul anilor "90, cît şi cea a revoltelor "Primăverii magrebiene" au pecetluit eşecul acestei abordări. Încercarea prelungită şi eşuată a lui Gaddafi de a rezista este ultimul din seria episoadelor acestui ciclu, iar concluzia nu mai poate fi pusă de nimeni la îndoială. În condiţii de criză majoră, oamenii, indiferent cît de mult au fost îndoctrinaţi politic şi indiferent de constrîngeri, nu se transformă în nişte soldăţei de plumb a căror unică dorinţă este să se sacrifice de dragul "Marelui Conducător", ori al "Idealului politic", ori al cine ştie cărui alt motiv care, la un moment sau altul, ocupă avanscena discursului doctrinar-ideologic, ci se uită pragmatic la prezent şi viitor. Concluzia, oarecum cinică, dar realistă, a evenimentelor este că pentru omul obişnuit, căderea şi schimbarea unui regim nu este neapărat echivalent cu sfîrşitul lumii, nu este un eveniment pe care vrea să îl evite cu orice preţ, ci dimpotrivă, exis-tă destui oameni dispuşi să lupte cu arma în mînă împotriva regimului cu pricina, mai ales dacă la orizont se des-chid perspective de poziţionare socială, politică, ori economică care erau pînă atunci complet şi definitiv inaccesibile. Finalul regimului Gadda-fi a doborît totodată şi mitul "revoluţiilor" care părea să fie reacreditat de succesiunea evenimentelor din ţări ca România lui 1989, sau Egipt 2011. Ceea ce s-a întîmplat în Libia pune definitiv capăt oricăror iluzii. O schimbare de regim nu este şi nu se realizează doar prin "elanul revoluţionar al maselor", nici prin simpla voinţă a "Duhului Sfînt" ori "a lui Allah", ci implică utilizarea forţei şi a violenţei pe scară largă, trădări şi lovituri de stat, într-o succesiune care variază de la caz la caz, fără ca reţeta să sufere modificări radicale, pe ansamblu. Toată tevatura descoperitorilor de comploturi, a "revoluţiei furate" din România ultimilor două decenii cade într-o singură zi în ridicol şi ne-am putea despărţi de ea fără să ne pese, dacă în spate n-ar sta acuzatoare atîtea vieţi nevinovate, secerate de gloanţe.

Un alt mit prăbuşit cu zgomot în aceste din urmă zile este cel al "unităţii europene". Ideea că, o dată cu realizarea Uniunii Europene, cu adîncirea integrării, cu extinderea spre răsărit şi cu o nouă generaţie de tratate, "timpul vrăjbii noastre" a apus o dată pentru totdeauna, se dovedeşte definitiv şi radical falsă! La fel ca şi mitul "locomotivei franco-germane! În realitate, la prima criză majoră, locomotiva franco-germană se dovedeşte nu parte a soluţiei, ci parte a problemei! Franţa şi Germania acţionează în aceste zile ca doi soţi pentru care căsătoria nu mai există de mult în fapt, iar fiecare dintre ei aşteaptă ca celălalt să depună la tribunal actele de divorţ. În numele "intereselor europene", Franţa ar vrea să paseze nota de plată a euro-crizei Germaniei, trăgîndu-şi pe sub masă şi ceva bacşişuri, cum ar fi contractele militare oneroase cu Grecia! Pe de altă parte, Germania nu numai că refuză să înghită găluşca pregătită cu atîta artă de ves-tita bucătărie politică franceză, dar ridică pretenţii: nemţii nu acceptă să joace pe bani proprii rolul de "salvatori ai patriei", ci vor ceva în schimbul contribuţiei lor la salvarea zonei euro! Deocamdată, evident, nimeni nu este pregătit să le ofere ceva, cu atît mai puţin Franţa!

Dacă mă uit la ceea ce am scris şi au scris alţi comentatori ai evenimentelor prin care trecem, grămada miturilor prăbuşite este cît un munte. S-a prăbuşit mitul coerenţei "elitelor puterii", s-a prăbuşit mitul "mîinii nevăzute" care reface de la sine normalitatea, fie în economie, fie în politică; s-a prăbuşit mitul soluţiei americane, s-a prăbuşit mitul soluţiei chinezeşti, s-a prăbuşit mitul noilor mari puteri emergente, s-a prăbuşit mitul revoluţiilor anti-capitaliste care părea să fi cuprins contagios America Latină, s-a prăbuşit mitul stabilităţii şi credibilităţii bancare, s-a prăbuşit mitul soluţiei de ultimă oră pe care FED-ul, FMI-ul sau Banca Mondială le-ar fi ţinut în mînecă, s-a prăbuşit mitul soluţiilor imediate la criza de sistem a economiei mondiale, s-a prăbuşit mitul stabilităţii "valorilor de refugiu" (aur, franc elveţian, contracte pe materii prime etc), s-a prăbuşit mitul existenţei "marilor programe", ori a unei "mari viziuni" pregătită undeva, în laboratoarele secrete ale celor ce articulează puterea nu atît pentru ziua de astăzi, cît pentru cea de mîine. Singurul mit care încă rezistă este cel al "inconştienţei colective în timpuri de criză". Deocamdată, lumea, din Grecia pînă în America şi din America Latină pînă în China, este dispusă încă să privească ziua de mîine ca şi cînd nimic grav nu s-ar fi întîmplat astăzi, ieri ori alaltăieri. Dacă nu mă credeţi, luaţi un troleibuz, ori un tramvai, şi plimbaţi-vă de la un cap la altul. Două ture sunt de ajuns! O să vă convingeţi, ca şi mine, că românii aceştia, aproape de sau deja sub pragul minimei rezistenţe economice, discută la celular cu calm şi plăcere despre viitoarele lor vacanţe din Grecia, de Anul Nou sau din vara viitoare, plătite, eventual, pe credit!