Austeritate şi antiterorism

Pentru o bună parte a opiniei publice româneşti, acest început de săptămână stă sub dublul semn al (anti)austerităţii şi antiterorismului: astfel am putea defini impactul politic, social şi economic al alegerilor din Grecia asupra politicilor europene şi "şocul" provocat de declaraţiile domnului George Maior, directorul SRI, care a reacţionat destul de neobişnuit la respingerea de către Curtea Constituţională a ultimei dintre aşa numitele legi Big Brother. Iar cele două subiecte sunt, dincolo de tumultul cotidian, strâns legate: unul dintre efectele perverse, dar previzibile, ale crizei economice şi ale austerităţii este chiar creşterea pericolului terorist. Este un truism, însă acest fapt nu a influenţat în nicio măsură propensiunea pentru austeritate a unora: absenţa unor politici de asistenţă socială în zonele sensibile are influenţă directă asupra derivei extremiste a unora, în special a tinerilor, cei mai expuşi efectelor negative ale crizei. La o astfel de situaţie se referea şi Manuel Valls, primul ministru francez, care, în mai multe rânduri în ultimele zile, s-a referit la ghetoizarea, apartheidul teritorial, social şi etnic şi separarea care au adâncit fracturile din cadrul societăţii franceze şi au alimentat islamismul.

Şi, dacă tot se vorbeşte despre alegerile din Grecia, să ne oprim asupra situaţiei sociale de acolo. În Grecia, rata şomajului s-a multiplicat cu trei de la începutul anului 2009, ajungând la un moment dat la 28%, în vreme ce 25% din grecii de peste 65 de ani au avut pensia redusă cu 40% după 2010, iar în ultimele luni, ca urmare a creşterii ratei sărăciei, 300.000 de locuinţe au fost debranşate de la alimentarea cu curent electric. Rata sărăciei a trecut de la 28% în 2010 la 35% în 2012, în vreme ce riscul de sărăcie şi excludere socială în rândul tinerilor a fost chiar mai mare. Aceasta este situaţia economică şi socială care a permis un vot masiv în favoarea Syriza. Iar acelaşi proces poate fi înregistrat în aproape toate statele Uniunii Europene, inclusiv în cele care nu au cunoscut criza economică sau au reuşit să depăşească (până la proba contrarie) momentul dificil. Efectele devastatore ale crizei economice, la care au fost predispuse păturile cele mai vulnerabile ale societăţilor europene (muncitorii necalificaţi din întreaga Europă, femeile şi tinerii, imigranţii sau urmaşii acestora - precum cei proveniţi din imigraţia magrebiană în Franţa, romii din România etc.) au facilitat difuzarea discursului extremist şi a teoriilor conspiraţiei. În aceste condiţii, clivaje care păreau definitiv dispărute, au reapărut. Neo-fascismul, în diferitele sale variante (de la revigorarea urii de clasă şi rasă la islamo-fascism), a prosperat. Iar răspunsul la toate acestea a fost, de cele mai multe ori, limitarea libertăţilor, în special a libertăţii de exprimare şi a dreptului la protejarea spaţiului privat. Deja, după atentatele din 11 septembrie, aşa numitul Patriot Act (oficial Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act - Legea pentru unirea şi întărirea Americii şi pentru a furniza mijloace adecvate pentru a intercepta şi contracara terorismul), adoptată în mare grabă (pe 26 octombrie 2001), problema protecţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se punea. Iar scandalul Snowden a arătat că riscurile liberticide nu sunt simple cazuri teoretice. Viziunea profund diferită a militanţilor pentru drepturile omului şi a majorităţii reprezentaţilor serviciilor secrete privind legislaţia antiteroristă este notorie, dar formulele folosite de domul George Maior (când afirmă că există o răspundere morală "undeva în stat" în legătură cu securitatea cetăţenilor, iar în "cazul unei catastrofe, voi şti către cine să arat cu degetul") sunt nu numai neinspirate, ci de-a dreptul de neîngăduit. Pe de o parte, unii ar putea înţelege că riscul unui eveniment terorist în România este crescut şi ar avea motive de care ar trebui să se teamă, pe câtă vreme alţii ar putea suspecta o presiune la adresa Curţii Constituţionale şi a militanţilor pentru drepturile omului. Dincolo de faptul că, până acum, se părea că SRI se descurcă bine în contextul legislativ existent, avertismentul lansat în direcţia Curţii Constituţionale şi a militanţilor pentru drepturile omului nu este cea mai bună demonstraţie în favoarea unei noi abordări constituţionale a antiterorismului. Folosirea unui context emoţional, precum cel de după atentatul islamo-fascist de la Charlie hebdo, nu face decât să complice situaţia şi să favorizeze amalgamul. Căci, dacă pericolul terorismului islamo-fascist facilitat de existenţa aşa numitului Stat islamic este real, la fel de reale sunt şi statisticile Europol, care dovedesc că peste 95% din actele teroriste sunt comise în Europa de organizaţii separatiste şi nu de cele care se revendică de la o religie (vezi raportul Europol pe 2013). Dar, fără o viziune politică globală care să implice politici economice şi sociale ample, atât în Europa şi Statele Unite, cât şi în ţările în care terorismul este în plină efervescenţă (Siria, Libia, Nigeria, Cecenia etc.), orice legislaţie antiteroristă nu va fi decât un paliativ.