Autoritatea lucrului judecat

După ce au clamat cu vehemenţă, în virtutea autorităţii lucrului judecat, că până şi libertatea de exprimare poate fi limitată pentru a asigura supremaţia justiţiei, astăzi, odată cu mediatizarea cazului Rarinca, apărătorii "justiţiei până la capăt" pun în discuţie o sentinţă definitivă. Şi nu oricine, ci chiar Direcţia Naţională Anticorupţie a depus o contestaţie în anulare împotriva unei decizii definitive a Curţii de Apel Bucureşti. Dar, nu-i aşa, Quod licet Jovis, non licet bovis [Ceea ce-i este permis lui Jupiter nu-i este permis oricui (oricărui bou)]! Însă, odată cu depunerea acestei contestaţii în anulare, autoritatea lucrului judecat este compromisă. În acest domeniu s-a operat până acum prin logică bivalentă, ori, ori. Altfel spus, ori există autoritatea lucrului judecat, şi atunci odată ce o sentinţa este definitivă nu trebuie discutată, ori, dacă o sentinţă poate fi discutată aceasta presupune că nu mai există autoritatea lucrului judecat.

Implicit, scandalul Stanciu-Rarinca dovedeşte cât de firavă este, de fapt, autoritatea lucrului judecat. Căci dacă legea prezumă că ceea ce a fost decis de judecător este adevărat, res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat trebuie considerat adevărat), realitatea judiciară pare ceva mai relativă. Nu e o noutate că principiului res judicata i se reproşează că nu ar fi decât o ficţiune care să protejeze deciziile contestabile. Autoritatea lucrului judecat pare mai degrabă un principiu menit să apere acele "judecăţi" ce lasă loc pentru dezbatere publică. Altfel, dacă o hotărâre dată într-un proces ar corespunde întotdeauna adevărului, atunci căile de recurs ar fi de prisos. Prin afirmarea principiului res judicata s-a încercat concilierea a două tendinţe opuse: pe de o parte, asigurarea stabilităţii şi prestigiului justiţiei, pe de altă parte, asigurarea unor garanţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor justiţiabililor, realizată prin existenţa căilor de recurs, afectează autoritatea lucrului judecat şi relativizează "adevărul". Odată ce este pus în discuţie un caz, este afectat întreg sistemul. Nu mai există certitudinea că sistemul este infailibil. Ori, prin acţiunea sa în anulare, DNA nu a făcut decât să alimenteze şi mai mult dezbaterea despre lipsa de fiabilitate a sistemului.

O dovadă că aşa-numitul caz Rarinca afectează poziţia politică pe care şi-o desăvârşiseră, profitând de incertitudinile instituţionale de la sfârşitul mandatului prezidenţial al lui Traian Băsescu şi începutul celui al lui Klaus Iohannis, DNA şi aliaţii săi o aduce nu doar recursul la procedura extraordinară de anulare a unei decizii definitive a unei instanţe, ci şi întregul dispozitiv pus în practică pentru a compromite public această decizie. Faptul că CSM a făcut publice imaginile din timpul interviului dat, cu ocazia concursului pentru ocuparea unui post la Înalta Curte de către judecătoarea căreia i se impută că ar fi judecat cu părtinire cazul Rarinca, pune o serie de probleme juridice, dacă nu chiar şi constituţionale. Cum şi pe ce bază juridică a fost dat publicităţii acest interviu? Nu cumva prin publicarea unei părţi a interviului de concurs s-a urmărit discreditarea persoanei? Şi dacă nu CSM-ul a făcut publice aceste imagini, atunci cine a putut avea acces la ele? Şi, de fapt, cât de grave ar putea fi consecinţele deciziei din cazul Rarinca pentru a justifica folosirea unei astfel de arsenal?