Autorităţile competente şi dedicate interesului naţional nu au nevoie de FMI

A mai trecut un acord cu Fondul Monetar Internaţional, iar autorităţile noastre s-au grăbit să declare că vor fi reluate negocierile pentru încheierea unui nou acord de tip preventiv.

Acesta ar fi "benefic pentru România", după cum a declarat recent guvernatorul Băncii Naţionale, deoarece "asigură o finanţare mai avantajoasă pe pieţele externe, stimulează procesele de reformă şi coeziunea mixului de politici interne".

În afara costurilor mai reduse ale finanţării externe, niciunul dintre celelalte "avantaje" nu s-a materializat. Ceea ce s-a stimulat a fost doar creşterea accelerată a datoriei publice, care a depăşit cu mult ritmul de creştere al Produsului Intern Brut (vezi graficul 1).

Din 2006 până în 2014, PIB-ul nominal (n.a. relevant pentru capacitatea de plată a datoriilor) a crescut de 1,9 ori, în timp ce datoria publică a crescut de 4,7 ori. Raportată la PIB, datoria publică pare să nu reprezinte un motiv prea mare de îngrijorare, fiind în jur de 40%, însă nu trebuie să uităm că dobânzile, atât pe plan intern cât şi internaţional, se află aproape de minimele istorice.

Nici măcar costurile reduse ale împrumuturilor externe nu pot fi puse integral pe seama acordurilor cu FMI. Şi România a beneficiat de tendinţa globală de la începutul deceniului, de reducere a costurilor de finanţare, pe fondul programelor masive de relaxare cantitativă ale principalelor bănci centrale.

Dar de ce nu se observă în nivelul datoriei plata integrală a cotei guvernamentale a împrumutului de la FMI, după cum a declarat recent premierul Ponta? Nu ar fi trebuit măcar să se tempereze creşterea sa, mai ales că autorităţile se laudă de ceva vreme cu cea mai mare creştere economică din Europa?

Este suficient să privim evoluţia deficitului bugetar din ultimii 10 ani (vezi graficul 2), pentru a constata că datoria către FMI nu a fost efectiv plătită, ci doar "rostogolită" în alte obligaţiuni emise pe pieţele interne şi externe.

Conform datelor de la Eurostat, deficitul bugetului consolidat a fost de 1,2% din PIB în 2006, a urcat până la 8,9% în 2009 şi a coborât până la 1,5% în 2014.

În aceste condiţii, un nou acord cu Fondul Monetar Internaţional nu reprezintă ancorarea încrederii investitorilor internaţionali, ci, dimpotrivă, reprezintă un semnal negativ referitor la capacitatea autorităţilor de a sta singure în picioare şi de implementa politici care să asigure dezvoltarea ţării. O ţară cu autorităţi competente şi dedicate interesului naţional nu are nevoie de "sprijin" extern, chiar dacă uneori "vântul" bate mai tare.

Guvernatorul Isărescu a mai declarat că "a fost rezolvată problema deficitului de cont curent, pentru care au fost încheiate precedentele acorduri, a fost rezolvată". Oare este vorba şi despre împrumutul masiv de la sfârşitul deceniului trecut? Dacă principala problemă a fost deficitul de cont curent, de ce nu s-au luat măsuri înainte ca acesta să depăşească 10% din PIB, cu câţiva ani buni înainte de 2009?

Înainte de declanşarea crizei financiare internaţionale, un deficit de cont curent care depăşea 4% din PIB era considerat alarmant. Datele de la FMI arată că România a depăşit pragul în 2003, a trecut de 10% în 2006 şi a ajuns la un deficit de cont curent de 13,5% din PIB în 2007.

Prognozele instituţiei financiare internaţionale arată că vom ajunge la un deficit de cont curent de aproape 4% până în 2020, după minimul de 0,5% din PIB în 2014. Adică vom relua creşterea pe datorie, în ciuda semnalelor tot mai îngrijorătoare de pe pieţele internaţionale?

Aceasta pare să fie şi dorinţa oficialilor BNR, care au transmis, după ultima şedinţă de politică monetară, că dobânzile se vor menţine la un nivel scăzut cel puţin încă un an. În comunicatul de presă de pe site-ul instituţiei se arată că "un mix echilibrat de politici fiscale şi monetare, precum şi progrese în sfera reformelor structurale, sunt esenţiale pentru menţinerea macrostabilită ii". Oare de când creşterea fiscalităţii reprezintă o componentă a "mixului echilibrat"? Sau este necesară doar pentru contrabalansarea politicii monetare ultrarelaxate a BNR?

Din păcate, menţinerea artificială a dobânzilor la un nivel scăzut reprezintă o piedică de netrecut pentru reformele structurale. În zona euro sau în Japonia doar se vorbeşte despre reforme structurale, însă autorităţile guvernamentale nu au nicio motivaţie să treacă la aplicarea lor, din cauza costurilor politice foarte mari. Guvernelor le este mai uşor să se împrumute pentru a prelungi un status-quo tot mai instabil.

Vor putea fi dezechilibrele generate de costurile reduse de finanţare controlate prin politici macroprudenţiale ulterioare? Greu de crezut.

Într-un articol din Financial Times de la mijlocul lunii trecute este prezentat avertismentul lui Stefan Ingves, guvernatorul Băncii Suediei, cu privire la deficienţele politicilor macroprudenţiale. Acestea au ca scop stabilizarea macroeconomică, în special prin utilizarea unor instrumente cum sunt cerinţele de capital bancar sau limitele impuse creditării.

În opinia lui Ingves, aplicarea politicilor macroprudenţiale a eşuat în Suedia, unde creditul ipotecar şi gradul de îndatorare a gospodăriilor a atins cote record, pe fondul dobânzii negative de politică monetară.

"Politicile macroprudenţiale, mai ales când pieţele cresc, se referă la capacitatea autorităţilor de a spune nu", a mai declarat guvernatorul Băncii Suediei pentru Financial Times.

Nici BNR nu vrea să spună nu în faţa exploziei creditului ipotecar în lei. Totul s-a limitat, cel puţin până acum, la câteva avertismente pe care nu le ia nimeni în seamă.

Steen Jakobsen, CIO şi economist-şef la Saxo Bank, scria recent că "o economie nu poate să crească prin investiţii neproductive pe piaţa imobiliară, sectorul bancar şi servicii".

Este vorba despre România? Nicidecum. Despre Australia. Jakobsen mai arată că "Australia pare să se fi resemnat cu faptul că viitorul său este în mâna tendinţelor macroeconomice globale, cu toate că este o ţară care îşi poate construi şi dicta propriul viitor".

Departe de a avea puterea şi influenţa economică a Australiei, afirmaţia economistului danez este valabilă şi pentru România. Şi noi avem, păstrând proporţiile la nivel european, "resurse, teritoriu şi oameni deştepţi". Din punct de vedere al tendinţelor demografice stăm mai rău, dar şi acestea sunt rezultatul direct al politicilor dezastruoase din ultimul sfert de veac.

Parafrazându-l pe Steen Jakobsen, şi noi, prin autorităţile statului care ne "reprezintă", suntem cel mai mare duşman al nostru, iar politicile monetare şi fiscale actuale sunt instrumentele care ne condamnă la subdezvoltare.