AUTORITĂŢILE INTERNAŢIONALE NU MAI AU SOLUŢII Noua politică a FMI este optimismul deliberat, decisiv şi disperat

Fondul Monetar Internaţional a publicat săptămâna trecută ultimele rapoarte semestriale privind perspectivele economiei globale şi stabilitatea sistemului financiar internaţional. Pentru a patra oară consecutiv, prog­nozele de creş­tere au fost reduse, iar Europa a fost evidenţiată ca un factor principal al acestei reduceri.

Olivier Blanchard, economis­tul-şef al Fondului, a declarat că "Europa trebuie să facă totul pentru a întări cererea privată", prin intermediul unei "politici monetare agresive". Din păcate, nu au existat şi "indicaţii" privind modul în care poate fi resuscitată cererea privată, în condiţiile în care programele de austeritate s-au concentrat aproape exclusiv pe majorarea taxelor şi, implicit, pe reducerea veniturilor dis­ponibile ale populaţiei.

Cu toate acestea, Christine Lagarde, directorul executiv al FMI, a încercat să pară optimistă într-un interviu acordat televiziunii Bloomberg. Probabil că a fost ins­pirată de titlul raportului World Economic Outlook (n.a. "Speranţă, realităţi şi riscuri"), în care speranţa este pusă în faţa realităţii.

De ce ar învinge speranţa realitatea? Deoarece "BCE este singura bancă centrală care mai are puţin spaţiu de manevră", conform declaraţiilor pentru Bloomberg ale directorului FMI. Adică, singura soluţie ar fi un comportament şi mai iresponsabil al BCE, similar cu cel afişat până acum de Federal Reserve care a fost întrecut, recent, de către Banca Japoniei.

Deschiderea mai largă a robinetului monetar ar trebui să compenseze politicile de austeritate ale guvernelor, în condiţiile în care FMI nu mai doreşte austeritate cu orice preţ, chiar dacă aceasta este "ascunsă" sub denumirea ştiinţifică (n.a. conform declaraţiilor directorului FMI) de "consolidare fiscală".

Din păcate, tiparniţele băncilor centrale nu pot să mai stimuleze decât excesele speculative. Jeremy Stein, profesor la Harvard University şi guvernator al Federal Reserve, declara recent că "acţiunile Fed-ului determină supraîncălzirea pieţelor". Bineînţeles că "supraîncălzirea" nu este decât un eufemism transparent pentru creşterea accelerată a indicilor bursieri din ultima perioadă, dar acestei creşteri îi lipseşte baza solidă a profitabilităţii, după cum o arată şi ultimele rapoarte trimestriale ale companiilor americane.

Acelaşi Stein a declarat recent, într-o conferinţă organizată de FMI la Washington, că "dacă o instituţie sistemică are probleme, nu am îndoieli că investitorii privaţi vor suporta costurile - chiar dacă aceasta va conduce la un rezultat mult mai costisitor pentru sociatate decât ne-ar plăcea". Cum după Cipru, definiţia investitorilor privaţi a suferit modificări importante, Stein pare să avertizeze că nici depozitele americanilor nu mai sunt în siguranţă.

Oare cum vor putea companiile nefinanciare să-şi facă planuri îndrăzneţe de cucerire a pieţelor, bineînţeles cu tot mai mulţi angajaţi, când au ajuns să se confrunte cu spectrul suspendării accesului la propriile conturi bancare?

În "Global Financial Stability Report" se arată că "reducerea gradului de leverage la nivelul sistemelor bancare afectează semnificativ companiile nefinanciare, care sunt împovărate, la rândul lor, de datorii". Situaţia companiilor nefinanciare este acută mai ales la periferia zonei euro (vezi tabel), dar nici "motorul economic" al Europei, Germania, nu stă foarte bine din acest punct de vedere.

Se pare că acesta este singurul "rezultat" al politicilor BCE: un grad de îndatorare extrem de ridicat al companiilor, pe fondul unei scăderi generalizate a cererii, nu doar la nivel european, ci la nivel global.

"Companiile din periferia zonei euro au ajuns la un grad ridicat de îndatorare în perioada boom-ului creditării, pe fondul aşteptărilor ridicate privind profitabilitatea şi a condiţiilor relaxate de creditare", se arată în raportul FMI. Acum, circa "20% din creditul acordat companiilor nefinanciare este nesustenabil", după cum scrie Bloomberg şi este greu de crezut că acestea vor reuşi să-şi reducă datoriile într-un mediu marcat de creşterea dobânzilor şi deteriorarea perspectivelor economice.

Şi atunci, care mai este logica băncilor centrale de a stimula creditarea? Pare evident că actuala structură economică, atât la nivelul cererii cât şi al ofertei, este rezultatul creşterii explozive a creditării din ultimele decade, iar acum am ajuns foarte aproape de momentul declanşării unei reacţii în lanţ a falimentelor din sectorul economiei reale.

Oficialii FMI nu sunt, însă, descurajaţi. Jose Vinals, directorul departamentului monetar şi al pieţelor de capital din cadrul FMI, consideră că "repararea completă" a sectorului financiar din Europa şi înfăptuirea uniunii bancare ar fi suficiente pentru reducerea costurilor de finanţare ale companiilor europene.

Să presupunem că, printr-un miracol, costurile de finanţare ale companiilor europene ar cunoaşte o reducere masivă, dar vor rămâne, totuşi, peste zero. Ce ar face companiile cu aceşti "bani"? Vor produce şi mai multe bunuri şi servicii, conform "matriţei" din ultimii ani? Iar cererea va veni din partea "creditelor cu buletinul"?

Deşi ultimele rapoarte de la FMI includ reducerea semnificativă a estimărilor privind creşterea economică, Christine Lagarde consideră că "există şi veşti bune", iar ea este însufleţită de un "optimism deliberat, decisiv şi disperat".

Se pare că acest "optimism deliberat, decisiv şi disperat" al directorului FMI a rămas singura politică "viabilă" a autorităţilor europene.