Bade Ioane m-aş gîndi....

"...să-ţi fac un cîntec nou...", se îndemna cîndva poetul! Spre deosebire de Arghezi, însă, eu ştiu că nu ţi-ar mai fi pe plac! De unde ştiu? Păi, chiar de la matale şi, de nu ţi-o fi cu bănat, oi povesti aici, la toată lumea, cum şi de ce.

-Ziua bună am zis, căţărat undeva pe-o gură de rai, pe-un picior de plai, de unde trebuie să fi coborît la vale, cîndva, în eternitatea mioritică, trei turme de oi cu trei ciobănei. Acum, rămăseşi doar matale şi nici oile nu mai sunt chiar turme, ci mai degrabă o mînă, două, numărate.

-Cum îi?

-Apăi, bine n-a fi nepoate! mi-a întors replica, blînd, cu oarece undă de obidă reţinută, totuşi, omul care stătea sprijinit în bîtă şi se uita către nemărginirea cerului din care părea să desluşeşte cele ce vor să vie, pentru el, pentru mine şi pentru lumea asta întreagă.

- Da, care-i baiul? L-am năcăjit eu, iscodindu-l mai departe.

- Apăi, dacă-a fi doar bai, a fi bine, dară vezi că-i mult mai rău. Lumea-i beteagă!

Restul, vreme de vreun ceas, cît am mai stat împreună, a vorbit în locul nostru doar tăcerea îngînată de foşnetul pădurii aflată mai la vale, ori de zumzăitul gîzelor care păreau că-au poposit în raiul din care le fusese scris a se îndestula, încă de la începutul lumii. Ici şi colo, fraze întrerupte despre gustul schimbat al ierbii, despre izvoarele şi apele care se ascund tot mai des şi mai adînc în stînci, refuzînd să mai iasă la lumină, o vorbă a mirare despre cîinii lui care, după ce-mi dăduseră roată de cîteva ori, se aşezaseră în jurul meu ca un zid care vine singur să apere o cetate pe care n-o cunoaşte, dar de care se simte ataşat. Am zis fiecare, parcă, ceva şi despre nori, despre ploaie, poate şi despre vînt. Ne-am luat rămas bun şi de atunci rumeg vorba lui despre beteşugul lumii, depănîndu-i înţelesurile.

Sigur este că badea Ion nu şuguieşte şi nici nu strică vorbele în van. Dacă a zis c-a prins lumea beteşug, apăi atunci, nu-i a bine! Vezi dumneata, n-o zis nici că boleşte, nici că nu-i în apele ei. Beteşugul îi fără întoarcere! O duce omul o vreme cu el, cît vrea Dumnezeu Drăguţul; uneori îl supără mai tare, alteori îl mai iartă oleacă, dară bine nu se mai face decît cu zamă de clopot, tocmai la Ziua de Apoi!

Stau şi mă întreb unde şi ce semne o fi citit Bădia Ion, ca să fie atît de încredinţat de beteşugul lumii. Ceva ştie, poate, de la oile lui. Chiar dacă merg mai mult cu capul în jos şi cu buza înfiptă în iarba pe care o smulg pămîntului, văd şi ele destule şi poate înţeleg ceva din mişcarea neîncetată, de pe o pajişte pe alta, de pe un munte pe altul, dintr-un anotimp într-altul. Nu se poate să nu simtă răul lumii, de vreme ce înţeleg atît de bine foamea rea a lupului care dă tîrcoale stînei, după cum înţeleg şi supărarea bună a cîinilor care le alungă de prin rîpile în care s-ar putea rostogoli fără întoarcere, dacă n-ar fi ei să le mîne la loc sigur. Ştie cu siguranţă ceva şi din mersul vremii, tot mai puţin la locul ei. Iarna se ciondăneşte tot mai des cu primăvara, iar arşiţa verii fură hălci tot mai mari din blîndeţea toamnei. Axa lumii scîrţîie, dacă n-o fi ieşit cu totul din ţîţîni!

Nu, Badea Ion nu are timp să numere relele lumii şi ale oamenilor pe care nu-i vede şi pe care nu-i cunoaşte pentru că nu urcă niciodată pe munte, pînă la el. Lumea a fost mereu plină de rele, iar relele lumii sunt mereu aceleaşi, născute din prostia, din lăcomia, din ura şi lipsa de iubire, din nesăbuinţa şi orgoliul fără margini al oamenilor. Nu cred că pentru Badea Ion lumea de astăzi ar fi mai rea ca cea de ieri, ori decît cea de mîine. Nu din asta i se trage beteşugul. Dar, atunci, de unde?

Poate din lipsa în­trebărilor! Vezi dumneata, toţi oamenii care ajung pînă la el ştiu de toate şi pe toate le ştiu, cîte-n lună şi-n stele şi i-ar putea explica oricînd chiar lui cum şi de ce creşte ori nu creşte iarba la loc pe unde a trecut el cu oile, acum mai an. El nu ştie, de aceea întreabă! Şi pe cine să întrebe, în singurătatea lui, dacă nu pe Dumnezeu Bunuţul.

Îmi vine a crede că, într-un moment de slăbiciune, lui, lui Badea Ion i s-a plîns Atotputernicul că tot mai puţină lume îl întreabă cîte ceva. Aşa o fi aflat Bădia şi că lumea-i beteagă!