BANCA NAŢIONALĂ FACE EDUCAŢIE FINANCIARĂ MAGISTRAŢILOR (III) Unde este responsabilitatea băncilor centrale?

Sinteza seminarului "Aspecte generale de drept financiar-bancar", organizat de Institutul Naţional al Magistraturii (INM), cu participarea unor reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României, se încheie cu prezentarea unor teme deosebit de importante pentru perspectiva dezvoltării economice, unde rolul principal îl joacă băncile centrale.

Reprezentanţii BNR le-au făcut magistraţilor o scurtă istorie a dereglementării sistemului bancar, au prezentat supraîndatorarea ca pe o boală a societăţii moderne şi s-au aplecat asupra cauzelor şi consecinţelor politicilor de relaxare cantitativă.

Supraîndatorarea este descrisă drept "o boală a societăţii moderne" şi se arată că, pe fondul măsurilor adoptate de guverne şi băncile centrale după declanşarea crizei din 2008, "criza supraîndatorării s-a rezolvat prin creşterea supraîndatorării".

Conform lectorului de la BNR, "supraîndatorarea a devenit un mod de viaţă" ca urmare a unor factori cum sunt politica internă sau cea externă a statelor vestice, dar şi cadrul ideatic (teoria economică a lui Keynes, care promite câştiguri uşoare cu sacrificii minime, prin creşterea îndatorării).

Un rol major l-a avut şi "slăbirea restricţiilor aplicate băncilor", pe fondul unui "optimism tehnologic" şi a unui "optimism financiar", care păreau să "garanteze creşterea economică perpetuă".

Mai sunt amintite şi "politicile populiste", printre factorii care au condus la supraîndatorare, în condiţiile în care debitorii au fost salvaţi de guverne şi a fost alimentată, astfel, "răspândirea rapidă a hazardului moral".

Din păcate, reprezentantul BNR s-a ferit să sublinieze şi rolul fundamental al băncilor centrale în stimularea hazardului moral, mai ales a celui de la nivelul sistemului bancar.

Oare acesta nu este şi rezultatul conflictului de interese existent la nivelul celor mai multe bănci centrale, inclusiv BNR, care sunt atât instituţii monetare ale statului cât şi instituţii de supraveghere a sistemului bancar?

Cum se poate scăpa de supraîndatorare? Reprezentantul BNR spune că există patru modalităţi: războiul, hiperinflaţia, ştergerea datoriilor (jubileul biblic) şi represiunea financiară (penalizarea pe ascuns a deponenţilor prin dobânzi real negative, cu un transfer de bogăţie către datornici).

Nici una dintre acestea nu ar trebui permise într-o lume ideală, mai spune lectorul de la Banca Naţională, "deoarece generează hazard moral, iar cei îndatoraţi nu învaţă lecţia cumpătării", însă în lumea reală "trebuie ales răul cel mai mic", adică represiunea financiară practicată de toate marile bănci centrale ale lumii.

Ce s-a întâmplat în anii de aşa-zisă redresare din acest deceniu arată, însă, că represiunea financiară nu funcţionează. Nici nu are cum, în condiţiile în care creşterea necontrolată a creditării din ultimele aproape cinci decenii a condus la transformarea profundă a structurii economice, o structură "dependentă" şi "stabilă" doar pe fondul banilor ieftini şi a creşterii perpetue a creditului.

Aici s-a ajuns şi ca urmare a ceea ce au prezentat reprezentanţii BNR sub titlul "Dereglementarea sistemului financiar-bancar ca proces istoric".

Expunerea a început cu epoca etalonului aur, între 1815 şi 1914, când, conform doctrinei titlurilor reale, cantitatea de bani era determinată strict de activităţile de producţie şi comerţ exterior, nu şi de activităţile financiare sau speculative.

În perioada respectivă, inflaţia cumulată la nivelul unui secol a fost aşa de "mare", încât a reprezentat echivalentul a câţiva ani de inflaţie din secolul nostru. Totul s-a datorat rolului regulator al aurului.

Mai mult, în prima parte a secolului al XIX-lea, băncile comerciale aveau răspundere nelimitată, după cum se arată în prezentarea BNR, adică acţionarii băncilor răspundeau cu întreaga avere (adesea şi cu libertatea) în cazul unui faliment bancar, iar valoarea capitalului reprezenta o treime din valoare activelor, ceea ce limita mult riscul de faliment.

Ce nu au amintit reprezentanţii BNR a fost faptul că atunci nu se foloseau "activele ponderate la risc", a căror valoare poate fi uşor manipulată prin interpretarea "creativă" a normelor de reglementare din acordurile internaţionale de capital.

După 1850, reglementările au înlocuit răspunderea nelimitată cu răspunderea extinsă, pe fondul "creşterii apetitului pentru risc al băncilor şi societăţii", după cum se mai arată în prezentarea BNR, iar capitalul solicitat a scăzut până la 20% din activele băncii.

Etalonul aur a asigurat, pe lângă stabilitatea preţurilor, şi o cvasi-stabilitate a sistemului financiar, iar "efectele crizelor bancare erau suportate în întregime de acţionarii băncilor".

Prezentarea trece foarte uşor peste rolul jucat de colaborarea dintre Federal Reserve şi Banca Angliei (n.a. de fapt nu aminteşte nimic în acest sens) în crearea condiţiilor care au făcut posibilă Marea Criză începută în 1929.

Ignorată este şi scăderea dramatică a puterii de cumpărare a dolarului, cu peste 95%, de la înfiinţarea băncii centrale americane.

Între 1945 şi 1971, perioada de existenţă a sistemului Bretton Woods, nu s-a înregistrat nicio criză bancară majoră, în condiţiile în care aurul mai juca încă un rol important în sistemul monetar internaţional, iar în Statele Unite, emitentul monedei internaţionale de rezervă, era în vigoare Legea Glass-Steagall, care stabilea o separare clară între băncile comerciale şi cele de investiţii (n.a. legea a fost anulată în 1998 la iniţiativa administraţiei Clinton).

Din păcate, perioada a fost marcată şi de trecerea de la răspunderea extinsă a bancherilor comerciali la răspunderea limitată, factor extrem de important pentru "dezvoltarea" hazardului moral la nivelul sistemului bancar.

După ruperea legăturii dintre dolar şi aur, în 1971, au fost deschise larg porţile exceselor financiare pe toate planurile, care au fost "stimulate" şi de faptul că, în ultimele trei decenii, "aprecierea riscului a fost lăsată la latitudinea băncilor, prin modele matematice sofisticate". Interesant este că termenul "modele matematice sofisticate" este urmat, în prezentarea BNR, de semne de întrebare şi exclamare.

Oare astfel de semne nu îşi au locul şi lângă modelele sofisticate utilizate de băncile centrale pentru aplicarea politicii monetare, având în vedere că legătura dintre ele şi realitate este inexistentă?

După nefasta zi din august 1971, băncile centrale, în special Federal Reserve, au rămas apărătorii stabilităţii preţurilor şi ai stabilităţii financiare.

Cât de bine şi-au îndeplinit responsabilităţile s-a văzut la sfârşitul primului deceniu din secolul nostru. De atunci, au fost adoptate măsuri incredibile şi iresponsabile pentru susţinerea unui edificiu financiar a cărui substanţă economică a dispărut aproape în totalitate.

În prezentarea "Politicile de relaxare cantitativă, cauze şi consecinţe" se arată că "băncile centrale majore au făcut cunoscut faptul că acţiunile lor nu pot substitui reformele structurale şi că ele pot, cel mult, să câştige timp până când acele reforme vor fi implementate".

Reprezentatul BNR a arătat că există patru obiective ale politicii monetare. Două dintre acestea - stimularea creşterii economice şi combaterea deflaţiei - au fost făcute publice, iar celelalte - reducerea datoriei publice şi private şi creşterea artificială a preţurilor activelor financiare - sunt menţionate foarte rar.

Este recunoscut faptul că "acest tip de politici pot conduce la bule speculative, totuşi costul acestora pare să fie acceptat". Cine îl acceptă? Cei care nu îl suportă direct, bineînţeles, dar au la dispoziţie pârghiile necesare pentru a-şi atinge obiectivele şi au "capturat" instituţiile relevante ale statului.

În prezentarea BNR se mai arată că "problema majoră cu acest tip de politici este că ele cresc disparităţile de avuţie, dau naştere frustrărilor generate de sentimentul împărţirii inechitabile a poverii ajustării şi, de fapt, îi răsplătesc pe cei responsabili de originea crizei".

Concluzia? "Politicile acomodative practicate în prezent de marile bănci centrale fac mai mult rău decât bine" şi "ar fi timpul ca marile bănci centrale să facă ceea ce spun, reamintindu-le politicienilor că problemele pot fi rezolvate numai pe calea cea grea, a neplăcutelor reforme structurale".

Din nefericire, băncile centrale nu doresc să-şi asume responsabilitatea dată de independenţa lor (n.a. oare independenţa nu este decât o vorbă goală?) şi să treacă la normalizarea politicii monetare. Ipoteza unor bănci centrale care nu ştiu că dobânzile zero şi pornirea tiparniţei contribuie direct tocmai la amânarea pe termen nedefinit a reformelor structurale este absurdă.

În ceea ce a mai rămas din democraţiile de astăzi, se poate spune că instituţiile numite "bănci centrale" sunt cele mai apropiate de puterea absolută, care, după cum spunea Lordul Acton, corupe în mod absolut.

Dar, chiar şi în condiţii de putere absolută asupra unor reprezentanţi aleşi "democratic", realitatea economică dă tot mai multe semne că nu mai vrea să se supună acestor "idoli", care nu vor renunţa niciodată de bunăvoie la puterea lor.

Trebuie să fim, însă, optimişti, pentru că, aşa cum spunea tot Lordul Acton, "istoria este un mare inovator şi un zdrobitor al idolilor".