BĂNCILE CENTRALE SUNT TERORIZATE DE MONSTRUL INFLAŢIONIST PE CARE L-AU CREAT Între iluzia statistică şi coşmarul realităţii preţurilor

Luna martie a venit cu veşti bune pentru cei care nu consumă alimente sau energie. Indicele CORE2 al preţurilor, care nu include preţurile reglementate, ale fructelor, ouălor şi combustibililor, a crescut cu doar 0,2% faţă de luna precedentă, iar creşterea anuală a fost de 5,7%.

Aceste date arată că "inflaţia nu este una dintre cele mai mari probleme ale Româ-niei în momentul de faţă, pentru că este mai mult statistică decât realistă", după cum declara zilele trecute Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Isărescu.

Ce reflectă, atunci, avansul anual cu 8% al indicelui "neajustat" al preţurilor de consum? Doar creşterea "emoţională" a preţului cartofilor, care au devenit noul inamic public al băncilor centrale. În Cehia şi Ungaria, aceste legume sunt şi mai "emotive", preţul lor înregistrând creşteri anuale de 117%, respectiv 69%.

Cu toate că încearcă să minimizeze importanţa acestor creşteri ale preţurilor, BNR a intrat, de fapt, în panică. Cum pot fi interpretate altfel şi celelalte declaraţii ale consilierului Vasilescu preluate de agenţiile de presă? Ţinta de inflaţie nu este, de fapt, ţintă ci doar un concept "pierdut în traducere", BNR nu ratează niciun fel de ţintă, pentru că aceasta este doar un reper, iar instituţia "nu şi-a propus niciodată să ţintească inflaţia".

Consilierul guvernatorului BNR găseşte şi vinovaţii pentru ratarea "reperului inflaţiei". România este de vină, pentru că nu reuşeşte să se ridice la aspiraţiile înalte ale Băncii Naţionale.

Ce ar mai fi de spus în urma acestor declaraţii? Că am ajuns să jucăm într-o reeditare de mâna a treia a trilogiei Matrix, în care trebuie să "pedalăm" tot mai rapid doar pentru a sta pe loc.

Chiar dacă Adrian Vasilescu a declarat că Banca Naţională nu şi-a propus niciodată să ţintească inflaţia, pe site-ul oficial al BNR se arată că "strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei". Adică nu este vorba nici de "repere", nici de altceva, ci de "ţintirea directă", iar obiectivul fundamental al băncii centrale este, conform Statutului, "asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor". Nici în prima decadă a tranziţiei şi nici după aceea Banca Naţională a României nu şi-a atins obiectivul.

Conform unor declaraţii recente ale guvernatorului Mugur Isărescu, "Banca Naţională, indiscutabil, urmăreşte stabilitatea preţurilor", iar "inflaţia din ultimii doi ani este de natură fiscală".

Dacă BNR urmăreşte stabilitatea preţurilor, de ce şi-a propus atingerea unei ţinte "staţionare" de inflaţie de 2,5% începând cu 2013? Nu realizează oficialii băncii centrale că aceată ţintă reprezintă, de fapt, o creştere exponenţială, al cărei rezultat este dublarea indicelui general al preţurilor după 28 de ani? Stabilitatea preţurilor este reprezentată, nici mai mult nici mai puţin, de o singură rată a inflaţiei: zero.

Iar acest obiectiv nu se poate atinge în condiţiile în care BNR tipăreşte monedă pentru a permite guvernului să-şi acopere deficitele. Inflaţia nu poate fi, în ciuda declaraţiilor guvernatorului BNR, de natură fiscală, ci doar de natură monetară. Este adevărat că ea apare ca urmare a deficitelor fiscale, dar numai în condiţiile în care o bancă centrală "independentă" le monetizează.

Ţintirea inflaţiei este o strategie de politică monetară adoptată pentru prima dată de către banca centrală a Noii Zeelande, înainte de dezvoltarea unui cadru teoretic care să-i traseze liniile directoare. De atunci se dezbat în mediul academic argumentele pro şi contra unor politici monetare bazate pe reguli (n.a. cum este ţintirea inflaţiei), faţă de cele discreţionare.

Susţinătorii regulilor bine definite argumentează că astfel se va ajunge la o mai mare transparenţă a politicii monetare şi la creşterea credibilităţii băncilor centrale. În cadrul unei conferinţe de la Universitatea Stanford, Alan Greenspan declara că "regulile de politică monetară, în mod general cel puţin, presupun o anumită înţelegere a modului în care funcţionează forţele economice" (n.a. "Rules vs. discretionary monetary policy", 5 septembrie 1997).

Oare mai înţeleg băncile centrale cu ce confruntă acum? Chiar să nu aibă nicio influenţă asupra preţurilor explozia bazei monetare din Statele Unite (vezi grafic), care a crescut cu aproape 185 de miliarde de dolari doar în martie 2011? (vezi grafic pagina 1).

Este puţin probabil să existe indicatori ai economiei reale care să indice astfel de creşteri. După cum se observă din grafic, explozia monetară a început în prima jumătate a anilor "70, după ce administraţia Nixon a "decuplat" dolarul de aur. Baza monetară din SUA include rezervele excendentare ale băncilor comerciale plasate la Federal Reserve, care au depăşit 1,3 trilioane la sfârşitul lunii martie. În aceste condiţii, ultimul lucru pe care îl doreşte banca centrală americană este reluarea creditării, deoarece, prin efectul multiplicatorului monetar existent într-un sistem de rezerve fracţionare, s-ar ajunge la un fenomen hiperinflaţionist fără precedent.

Cu toate că inflaţia oficială din SUA a ajuns la 2,7% în martie 2011, oficialii Federal Reserve continuă să susţină caracterul tranzitoriu al acesteia, încercând să uite că indicele preţurilor a trecut prin cel puţin două "revizuiri" majore în ultimii 30 de ani. John Williams, de la Shadow Government Statistics, calculează inflaţia conform metodologiilor anterioare şi ajunge la o rată anuală de 6%, iar pentru şomaj la 22%.

De ce mai ţine atunci Fed-ul dobânda de intervenţie la 0,25%? Pentru a susţine sistemul bancar, aflat la fel de aproape de insolvenţă ca şi în urmă cu doi ani. John Hempton explica în 2010 pe blogul său, Bronte Capital, cum se pot recapitaliza băncile comerciale la o dobândă zero a politicii monetare şi de ce acest lucru nu este posibil la dobânzi mai ridicate, în aceleaşi condiţii ale marjelor de dobândă (n.a. Arithmetic of bank solvency Part 1, Bronte Capital, 29 Aprilie 2010).

Conform regulii Taylor utilizate de Bloomberg, rata anuală a inflaţiei din SUA (n.a. 2,7% în martie 2011) implică o dobândă de intervenţie a Fed-ului de 1,25% pentru asigurarea "stabilităţii" preţurilor pe termen mediu, definită ca o inflaţie de 2%.

În condiţiile în care Federal Reserve nu a adoptat în mod formal o strategie de ţintire a inflaţiei, este de înţeles că se aplică o politică discreţionară, ale cărei scopuri sunt mult mai înalte decât interesele celor cu venituri fixe, pentru care inflaţia nu este o iluzie.

Nici la nivelul Băncii Centrale Europene, inflaţia nu pare o iluzie. Creşterea dobânzii de intervenţie până la 1,25% a fost doar mişcarea de deschidere, insuficientă în condiţiile unei inflaţii de 2,7% şi a unei ţinte de 2%. Aceasta este şi concluzia lui Thomas Mayer, economistul şef de la Deutsche Bank, care scrie în Financial Times că "majorarea dobânzii vine târziu şi mai multe trebuie să-i urmeze".

Speranţa că diferenţa dintre PIB-ul potenţial şi cel real va conduce la stoparea inflaţiei este nefundamentată, în opinia lui Mayer: "Experienţa trecută arată că este imposibil să ajungi la o estimare corectă a acestei diferenţe şi nu este înţelept să iei decizii de politică monetară pe baza ei".

În raportul asupra inflaţiei din februarie 2011, BNR estima o diferenţă între PIB-ul potenţial şi cel real de 6,23% pentru T1 2011. Dacă această diferenţă, alături de inflaţia de 8%, este introdusă în ecuaţia Taylor, rezultatul ne arată că dobânda de intervenţie a BNR trebuie să fie de 9,4% pentru atingerea ţintei de inflaţie. Într-o ecuaţie similară cu cea pentru Statele Unite, dobânda ar trebui să fie de 11,4%.

Deoarece dobânda actuală de politică monetară este departe de oricare dintre aceste valori, nu ne rămâne decât să constatăm că BNR a renunţat, de facto, la strategia sa de politică monetară pentru a salva finanţele publice, iar aceasta presupune "diluarea" datoriei publice prin inflaţie.

Deocamdată, creşterea accelerată a preţurilor este negată, fiind considerată o iluzie statistică, de care nu este nimeni responsabil. Hannah Arendt, politolog şi filozof german din secolul trecut, avea o altă părere despre acest gen de responsabilitate: "Cel mai mare rău este răul comis de nimeni, adică de fiinţe umane care refuză să fie persoane".

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.