"Bariera principală" în calea IPO-urilor private: Neîncrederea

La Început a fost Cuvântul şi... Dumnezeu era Cuvânt.

Aşa începe Evanghelia lui Ioan... aşa a început Lumea?! Şi Bursa e o Lume! La începutul Bursei a fost Cuvântul... de Onoare - Încrederea... şi Bursa era Încredere. Poate la ei, acolo. La noi un Demiurg hâd, dornic să legitimeze un sistem politic printr-un mecanism al economiei de piaţă a zis: "Să fie Bursă!" şi a făcut Bursa după chipul şi asemănarea sa: originală ca şi democraţia proaspăt instalată, criptocomunistă ca nou-cocoţaţii la putere, arogantă ca pseudoelitele economice apărute din traficul cu blugi şi rulmenţi.

La noi, Bursa nu a apărut pentru că nişte gentlemani s-au adunat sub un copac şi s-au gândit ei să-şi dezvolte afacerile ori să înceapă altele noi în domenii de mare risc, dar şi cu perspective de creştere uimitoare, folosind, alături de banii lor, şi banii altora, acceptând din start să împartă corect profiturile cu ceilalţi, ci pentru a se pune ştampila "Capitalist" pe economia României şi a albi transferul de active către Foştii, pe principiul: la vremuri noi, tot noi, şi, dacă nu noi... atunci copiii noştri... fir-aţi ai dracu' cu melcii şi democraţia voastră!

Apărută la comandă, într-un sistem economic nici cal, nici măgar, nici călare, nici pe jos, care încerca să-şi găsească direcţia, Bursa a fost tratată ca un corp străin într-un organism viu: respingere şi, în cel mai bun caz, indiferenţă. E drept că premisele păreau promiţătoare. Gândită iniţial ca o platformă de tranzacţionare a Programului de Privatizare în Masă şi moşită de experţii USAID, la noi, piaţa a pornit deja cu o infrastructură şi cu un nivel de dezvoltare cu mult peste ce era nevoie şi era potrivit pentru realităţile româneşti. Rezultatul a fost similar cu a pune la manşa unui F16 un viteaz războinic boşiman.

Cât e pe pilot automat, mai zboară, pe urmă trece la arat pământul mai ceva ca MIG-urile primăvara la noi.

În zadar Make şi alţi profeţi strigau în pustie: Urmaţi Calea ce o aveţi de urmat! Lăsaţi liber tranzacţionabile miile de societăţi din privatizare, voi păstraţi-le pe cele mari, pe cele Alese, pe cele care aleg Calea, şi vedeţi-vă de finanţarea economiei... aste e Bursa, Asta e Calea... Şi Adevărul... şi Viaţa Economiei. Cine să aibă urechi să audă... minte să priceapă, căci mulţi auzeau, şi mai mulţi vedeau şi unii chiar citeau, dar de înţeles, înţelegeau doar... calendarul anual... cel cu fete frumoase...

• Pseudokinegeticos

Căci întinse şi mănoase erau păşunile celor aproape şase mii de societăţi listate de pleznea fierea în bursele mature că nu aveau nici pe departe atâţia vajnici emitenţi.

Şi păşteau pe ele cam la 16 milioane de bizoni mioritici, purtându-şi cu mândrie coarnele de acţionari părtaşi la avuţia naţională.

Peste acest mirific paradis, domnea, mai ceva ca leul în parcul Serenghetti, Reglementatorul. Cu drept de viaţă şi de moarte asupra a tot ce mişca, o încruntare a sprâncenei sale crea vânzoleală printre zebrele puşcăriabile şi constipaţie totală printre facocerii râmători prin gunoaiele pieţei. Mai puţin impresionate erau ţestoasele cu carapace la nivel înalt, porcii cu şoriciul suficient de gros să trateze amenzile cu o amnezie permanentă şi girafele expate care priveau dispreţuitor din gât de fildeş la mişculaţiile locale scrutând cu interes următoarea mutare globală pentru carieră proprie.

Ca hienele s-au repezit brokerii asupra bizonilor mioritici, fugărindu-i din pădure de la Focşani până în dealul Feleacului, din Cotul Pisicii până în Dumbrava Sibiului, ocolind prin blocurile din Ferentari.

Şi strigăt victorios scoteau ei când smulgeau cuponul mai ceva ca apaşii când luau scalpul duşmanilor. Rămânea în urmă un hoit inutil şi sângerând ca al elefantului căruia i se smulg fildeşii. Unul din zece dacă ar fi fost lăsat în viaţă, atras spre piaţă, aveam acum sute de mii de investitori şi nu nici măcar zece mii.

Crocodilii de la registrele independente se aţineau pe la vaduri cu extrasele de cont şi codurile confidenţiale zăpăcind bizonii bătuţi de soare în cap şi speriaţi de lucrurile sofisticate, luându-şi parte consistentă din pradă atunci când nu serveau integral lista acţionarilor celor interesaţi.

Şacalii evaluatori amuşinau pe la colţuri, făcând minuni mai ceva ca Isus, transformând două pâini şi cinci mii de peşti, mai albinoşi e drept, în milioane de euro şi mai rămânând ca la paisprezece coşuri de firimituri pentru capital de lucru, teleportând valoarea terenurilor din City-ul londonez la Pocreaca din Deal, stabilind o valoare de Rembrandt la tablourile unor iluştri monştri sacri locali, faza pe trei comune, secţiunea "Răpirea din serai", ce se aportau la capitalul social, fiind indispensabile funcţionării companiei, dacă era vorba de interesul acţionarului majoritar. Dimpotrivă, aceiaşi evaluatori stabileau, fără putinţă de tăgadă, că ce-i în mână este clar minciună, că o societate fără datorii, profitabilă şi curată ca lacrima, nu face nici jumate din cashul pe care îl are pentru că, indubitabil, aşa ceva nu există, că valoarea metrului pătrat de spaţiu comercial într-un oraş mare e cam aceeaşi ca a unui metru pătrat din halda de cianură ori că o rafinărie ce se vânduse cu miliarde de dolari avea, după ceva timp, o valoare de Agromec, dacă era vorba de eliminat minoritarii.

Nu puteau lipsi necrofagii lichidatori ce aşteptau la morgă pantru a direcţiona oasele remanente spre burţile care trebuie şi în nici un caz spre a mai da acţionarilor măcar pielea defunctei societăţi.

În cazul lor, e o chichiţă, zice că cine nu-i gata, acasă, să ceară şi praful de pe toba ce i s-ar fi aruncat în ochi, să fie sănătos, cu lopata firmiturile respective rămân în mâna asociaţiei lor. Mirifica şi curat constituţionala garantare a dreptului de proprietate.

Părea normal ca, dacă societatea la care te-a făcut Văcăroiu acţionar, dă faliment, asta e, valoarea ei devine zero şi ai pierdut "doar" totul. NU! Suntem ţara absolutului absurd, în care Kafka ar fi preşedintele potrivit. Şi pe urmă este şi scris: "Celui ce are i se va da, celui ce nu are şi ce are i se va lua". Şi se traduce cam aşa: nu ai contract de muncă, poate eşti chiar asistat social, dar ai ghinionul să fi fost acţionar la societatea X, lucru care poate l-ai uitat dacă nu cumva nici nu l-ai ştiut. Societatea a distribuit un dividend cu o valoare atât de mică încât nu acoperea mandatul poştal ca să-ţi fie trimis şi nu l-a trimis. Între timp, societatea a dat faliment, valoarea acţiunilor e nulă, dar vigilenţii de la Casa de Sănătate descoperă că trebuia plătit CAS! Nu contează că nu s-a primit nici un ban, contează că s-a distribuit, că figurează în acte, că e scris într-o ordonanţă de guvern a lui Boc şi, în zelul lor cretin, calculează penalităţi pentru 4 sau 5 ani. În cazul asistaţilor, li se taie ajutoarele sociale şi sunt ameninţaţi cu puşcăria pentru că au ascuns că au venituri din dividende, fiind nişte evazionişti de aceeaşi ţeapă cu un păvăleanu, marta şi boerică. Au fost judeţe unde pensionarii au plătit din banii de medicamente dări, pentru sume infime, neprimite niciodată, până când o decizie a Curţii Constituţionale a stabilit că pensionarii sunt asimilaţi salariaţilor şi nu trebuie să plătească CAS la dividende şi dobânzi.

Şi aşa apar la uşa SSIF-urilor oameni care roagă să fie scăpaţi de acţiunile din PPM la orice preţ şi care sunt în stare să plătească mai mult decât au de luat numai să nu mai figureze cu ele. Sfârşit apoteotic al Programului de Privatizare în Masă (PPM).

• O naţionalizare cu semn opus

Şi, de fapt, ce a fost acest PPM? Cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla pieţei de capital. O naţionalizare cu semn opus. Sau, mai bine zis, o altă perversiune a naţionalizării fiindcă masochişti fiind, am mai vrut odată şi înc-o dată. Dacă la 11 iunie paş'opt li s-a luat celor ce aveau totul şi s-a dat celor mulţi, reprezentaţi prin conducători, acum, după loviluţie, li s-a dat tot celor mulţi 30% din economia naţională. Într-un ultim delir comunist s-a împărţit egal o halcă din avuţia ţării tuturor, fie că era pensionar care lucrase 40 de ani sau puşti care tocmai terminase profesionala, cercetător sau alt intelectual care scrisese ceva în cărţi ori citise câteva biblioteci sau pierde vară fofilat, că pe vremea aia teoretic nu erau şomeri, profesor eminent sau beţiv tolerat prin vreun post uitat de stres, chirurg salvator a sute de vieţi sau curvă la Intercontinental, celui care economisise acolo o brumă de bani ca şi celui ce era înglodat în datorii, "ceare-uri" şi căciuli. Tuturor egal, egal, egal. Dacă naţionalizarea a fost înfăptuită de comuniştii aduşi de tancurile sovietice şi sub ameninţarea Nagan-ului, privatizarea a fost gândită de puii aceloraşi comunişti doar că la lumina de Licurici, sub evantai European, cu supervizare iluminată, susţinere bubula şi binecuvântarea unui sobor de preoţi.

Dar dacă sistemul comunist a fost o imbecilitate economică care a dat-o cu oiştea în gard, sistemul gândit după acelaşi principiu nu putea avea decât acelaşi rezultat. DEZASTRU. Ceea ce pun în discuţie este principiul egalităţii după care s-a făcut privatizarea în masă: un principiu comunist stând la baza construcţiei pieţei de capital - o instituţie a capitalismului. S-a văzut în timp că baza construcţiei nu e solidă, că nu putem construi nimic durabil.

Ceea ce trebuia să fie stindardul şi barometrul economiei de piaţă, după 19 ani, nu se poate autosusţine din economia privată şi după ce a fitirisit PPM-ul stă, în continuare, cu ochii hulpavi şi limba scoasă după oasele pe care le mai aruncă statul prin privatizările pachetelor cerute şi impuse de FMI.

Ce trebuia să fie mândria capitalismului românesc cerşeşte listările statului şi aşteaptă mântuirea, fără a avea vreo urmă de credinţă ori un strop de încredere, de la un Mesia venit din Nord nerecunoscând că bazele construcţiei nu au fost solide, că fundaţia e clădită pe minciună, că minciuna duce la minciună şi că edificiul creat este pervertit pentru că pervertiţi sunt toţi participanţii.

Pervertirea tuturor

• Autoritatea

Dacă bursa ar fi pornit de la zero, rolul Autorităţii ar fi fost minim. La umbra legislaţei copiate oricum de afară, regulile trebuiau făcute de piaţă, piaţă însemnând bursă şi brokeri, iar bursa şi brokerii trebuiau să găsească acele reguli care să-i facă pe investitori să vină cu banii şi pe emitenţi să accepte finanţarea, să o caute şi să respecte regulile stabilite. Treaba Autorităţii era să vadă dacă legile sunt respectate, dacă participanţii îşi asumă şi se conformează regulilor, iar ea să vină cu nişte regulamente prin care să arbitreze interesele divergente.

Din nefericire, PPM-ul a adus câteva milioane de acţionari total afoni şi neştiutori, făcuţi acţionari cu forţa de către stat care prin organul său trebuia să-i şi protejeze. În consecinţă, luându-şi în serios rolul de poliţai al pieţei, Organul a folosit pulanul din dotare în primul şi în primul rând pe spinarea brokerilor (nu că ei ar fi fost vreo adunare evlavioasă de calugăriţe), că erau mai la îndemână şi mai uşor de controlat. Pe măsură ce mai apărea un scandal în piaţă şi câte un broker sau vreun alt participant la piaţă se dedulcea la caşcaval, se intervenea mult prea târziu şi mult prea disproporţionat, stabilind reguli stricte ce protejau punctual PPM-iştii dar îngreunau şi distrugeau business-ul pieţei. Totul a culminat în urma scandalului CI-CO cu o dispunere de măsuri care stabilea că acţiunile trebuie numerotate şi că fiecare acţiune să aibă un număr pentru a putea fi urmărită. Ar fi pleznit calculatoarele dacă s-ar fi aplicat, iar un extras de cont ar fi arătat ca o enciclopedie în cinci volume. În acest timp, CA-urile şi majoritarii, care fugeau cu societăţile în spinare, nu erau atinşi nici cu o floare dacă mimau o minimă conformare cu legea.

PPM-ul a făcut ca rolul principal în stabilirea regulilor să fie al Reglementatorului. Şi, de atunci, piaţa merge cu frâna de mână trasă. Undeva în jurul anilor 2000, exista o discuţie ca brokerii să obţină autoreglementarea. Ghinionul a fost că madam Vlas ceruse autoreglementarea pentru organismele de plasament colectiv unde era preşedintă şi matroană. Dezastrul FNI a făcut ca reglementarea să treacă total, definitiv şi irevocabil în parohia Autorităţii. Nimeni nu mai respiră, inspiră, transpiră, expiră şi moare în piaţă decât dupa ce raportează la Organ. Rezultatul: se intervine de către stat în contractele dintre privaţi, se stabileşte tot de către stat cine, unde, când şi cum se listează, decizii care ar trebui să aparţină mediului economic se iau de stat. Dimpotrivă, decizii care ar trebui luate de autoritate ferm sunt pasate unor privaţi ale căror conflicte de interese sunt mai mult decât evidente într-o spălare de mâini care îl face simpatic şi pe Pilat din Pont.

• Bursa

Înzestrată de la început cu mii de emitenţi şi milioane de acţionari, asimilată cu o entitate de stat a avut în primii ani aceeaşi atitudine şi mentalitate ca orice altă instituţie bugetară. Nepunând la îndoială profesionalismul personalului, atitudinea faţă de emitenţi, brokeri şi investitori a variat între o condescendenţă binevoitoare cu urme de superioritate şi oţărala ţăţistică specifică unui ghişeu de reclamaţii. Ferm convinşi că ei pun doar terenul şi că alţii trebuie să vină cu echipele şi să joace, dormind liniştiţi călare pe profiturile nedistribuite din primii ani de funcţionare, taxele plătite de emitenţi şi comisioanele relativ mari, ancoraţi într-un paseism sămănătorist din aerul rarefiat şi condiţionat de la etajul paisprezece au considerat că numărul de simpozioane pe cap de emitent şi cantitatea de pişcoturi consumate pe cap de invitat ca indicatori de performanţă. Au considerat că protocoalele de colaborare cu puternicele burse din Peru până în Burkina Faso sunt esenţiale pentru atragerea de noi emitenţi, că în călătoriile de documentare prin Patagonia se pot găsi răspunsuri la aşteptările investitorilor locali. Toate astea în loc să sară la gâtul Legislativului şi Guvernului pentru facilităţi fiscale la societăţile listate şi avantaje pentru investitori, să ţină la respect Autoritatea respingând regulile care afectau buna funcţionare a pieţei, să pună biciul pe brokeri şi să-i alerge pe teren după emitenţi şi investitori, să fie utilă şi atractivă emitenţilor, prietenoasă şi deschisă cu investitorii, ea însăşi primul exemplu de transparenţă, să fie prima care ia de urechi majoritarul şi dă cu el de pământ când acesta sare calul mergând până la excluderea ipochimenului din club şi tratarea lui ca pe o persona non grata. Să facă totul pentru a asigura Încrederea.

• Brokerii

Deveniţi brokeri peste noapte, precum odată ofiţerii armatei populare la apelul bocancilor, în primii ani erau ferm convinşi că recolta de cupoane la hectar e supremul act de competenţă. Aduşi repede cu picioarele pe pământ de criza asiatică şi de bâlbâielile cederiste, au început lupta pentru supravieţuire care intrând sub umbra unui SIF, la sân de mogul, pulpană de boier afacerist, ţâţă de bancă, ori tetina de multinaţională, rămânând cam la o mână de independenţi. Şi fiecare a trecut la spălarea chiloţilor din grupul aparţinător care a adunat cu cupoanele din raza de acţiune şi ce mai dădea Domnu'... prim-ministrul de la vremea respectivă (o prostituţie cum au fost tranzacţionarea acţiunilor persoanelor disponibilizate) se putea supravieţui. Tsunamiul FNI venit ca o urmare firească în timp a scandalurilor jocurilor piramidale total nereglementate şi ca o încununare a şmenului SAFI incipient reglementat şi mai jenant supravegheat, a ras orice urmă de credibilitate în sistemul financiar nebancar lăsând brokerii cvasi şomeri pentru ani de zile.

Trecut-au anii!... Când, în sfârşit, s-au trezit din lanul de cupoane şi au aflat şi ei cu ce se mănâncă treaba asta cu bursa, brokerii au nimerit în valul de bani ieftini care bântuia economia mondială şi care inundase România ce preadera - adera la UE. Urmările: deodată cupoanele au căpătat o valoare mirobolantă şi acel 8% era pe măsură. Mai nou şi rezidualele de la SIF-uri aveau valoare, de cozile la uşile brokeriilor erau ca la farmacii în zi de compensate. Orice luau brokerii pe vremea aceea creştea ca activele fondurilor în zi de raportare, că fiecare se credea pe sine un mic Midas, iar pe Buffett un moşneag depăşit. Dacă mai aveau şi geniul de a lua ceva acţiuni la vreun zarzavat ruginit, dar mare deţinător de terenuri, deveneau gata căpătuiţi. Cei care totuşi încercau să aducă vorba de finanţare şi luau taurul de coarne băteau la uşi închise. Căci factorul de decizie de la posibilul emitent îi privea cu o superioritate abia mascată şi în primul rând sublinia inspiraţia de a nu fi vândut cu un an, doi înainte, timp în care valoarea activelor şi a "biznisului" s-au dublat. Explica grăbit că în ultimele zile a fost contacat de 2 jucători strategici, vizitat de o mână de fonduri de private equity, agasat de o ciurdă de directori de bănci, sunat personal de patru vicepreşedinţi şi a fost invitat de alţi doi preşedinţi să joace tabinet, că la golf dovedise competenţe limitate. Problema mare era timpul. La întrebarea "în cât timp?" se poate finaliza finanţarea pe bursă brokerul înghiţea în sec, bâiguia "şase luni" cu jumătate de gură, ştiind că nu e nici o şansă. La care Factorul amintea că ultima majorare de împrumut durase 3 zile. Bună ziua! Finanţarea prin bursă - imposibilă...

• Investitorii

Ei ar fi trebuit să fie cei fără pată precum pruncii şi piaţa de capital să-i facă să vină la ea.

La început au supt la sânul ei laptele dulce dar şi otrăvit al câştigurilor mari şi rapide. Căci de partea cealaltă, acţionarii PPM n-au ştiut niciodată valoarea reală a acţiunilor lor şi le-au dat pe mai nimic şi te miri ce, funcţie de necazuri şi nevoi, câteodată din prostie, că era decizie de la domnu' director sau rugăminte de la dom' primar ori că aşa făcuse vecinul sau îi ceruse băiatul cel mare bani de frigider. Acţionarii PPM şi, de fapt, ulterior, toţi cei care au primit aproape gratis acţiuni, fie că au fost angajaţi ai unor bănci, salariaţi pentru care sindicatul obţinuse facilităţi, acţionari din PAS-uri ce oricum erau avantajate la achiziţionarea pachetului de la stat şi unde se făcuseră toate artificiile ca plata să nu fie resimţită în ziua de salariu, inclusiv ulterior despăgubiţii la Fondul Proprietatea, toţi s-au raportat la aceste acţiuni având valoare de achiziţie zero. Orice ban primit era în plus şi era considerat un câştig şi la prima tresărire de preţ rupeau bid-urile. În consecinţă, investitorii au câştigat legal frumoase averi, dar nu a fost un joc fair-play pentru că nu au jucat de la egal la egal. Într-o piaţă normală, unde acţionarii ar fi dat bani pe acele acţiuni, preţurile de tranzacţionare ar fi fost mai aproape de valoarea reală.

"Cum îi creşti aşa îi ai" - se zice despre copii, "o ţară are conducătorii pe care îi merită", iar o piaţă are investitorii pe care şi-i formează. Ori investitorii noştri nu au crescut cu IPO-uri multe, sănătoase şi naturale (Banca Transilvania singura excepţie şi singurul caz de succes total), n-au luat companii de mici să le crească şi să crească odată cu ele. Îndopaţi cu semipreparatele pline de E-uri cancerigene ale combinaţiilor în care statul îşi băgase mai mult sau mai puţin coada, serviţi cu bolnave IPO-uri făcute pentru exitul iniţiaţilor urmate de falimente răsunătoare, duşi cu zăhărelul unor MCS-uri (majorări de capital social) la societăţi unde se mima deschiderea spre piaţă cât mirosea a bani şi sictiriţi dumnezeieşte ulterior, investitorii au căpătat o constituţie şubredă ca mediul în care se formaseră. În continuare abuzaţi, batjocoriţi şi furaţi prin toate metodele de majoritar, nebăgaţi în seamă de emitenţi, persiflaţi de brokeri, neprotejaţi de Autoritate şi trimişi la plimbare în justiţie, vânaţi şi trataţi ca nişte paraziţi de către fisc, priviţi ca nişte speculatori ordinari de legiuitori, au dezvoltat cel mai toxic sentiment pentru piaţa de capital: Neîncrederea. Apărută în mod justificat ca un antidot natural şi ca o formă de apărare, neîncrederea lor e cancerul care macină piaţa şi blochează orice încercare de revenire. Neîncrederea lor e veninul care paralizează orice tentativă de a duce lucrurile în direcţia bună. Cuplată cu cârcoteala specifică din bătrâni şi cu capacitatea nou descoperită de a macula pe cel ce iese în faţă şi vrea să mişte lucrurile duc împreună la mormăielile: "Cine-i ăsta? Las' că ştim noi; Vrea să ne facă; prea scump; prea îndatorat; a mai falimentat odată; prea are un singur client; prea mulţi clienţi; e lohn; n-are piaţă; n-are viaţă; ăla e management? prea mică marja; nu are ebitda mare; sectorul stă prost etc, etc". O bună parte a investitorilor noştri par a se fi transformat în corul babelor bocitoare profesioniste. Neîncrederea lor este prima şi cea mai mare barieră a pieţei de capital în calea IPO-urilor private.

E falia adancă între aşteptările investitorilor trecuţi prin toate cele de mai sus şi nivelul pe care îl cer entităţile private pentru a se finanţa pe bursă. Şi acesta e marele blocaj. Cei care cu bună credinţă ar accepta să folosească finanţarea din bursă renunţând la o parte a proprietăţii lor vor să o facă la un preţ corect (acceptă şi un discount rezonabil... dar atât) din punctul lor de vedere, care e la ani lumină de preţurile pe care le doresc investitorii.

• Emitenţii

Listaţi prin efectul legii, nu au avut nici un avantaj sau folos de la piaţa de capital. Prin taxele şi contractele pe care au fost obligate să le încheie au cotizat direct şi au ţinut în spate primii doi actori. Şi au fost câmpul de bătălie pentru interesele tuturor. Raportările şi situaţiile cerute au fost, pentru ei, timp pierdut şi bătaie de cap. Banii veniţi din majorări de capital de la alţii decât majoritarii erau priviţi cu suspiciune şi uimire. Operaţiuni economice ca o banală răscumpărare de acţiuni la o societate nelichidă s-ar întinde teoretic pe 2 secole, iar o majorare de capital social la un banal Agromec cere un prospect aprobat de Autoritate. În majoritatea covârşitoare, piaţa este pentru ei ceva inutil când nu devine o frână în calea funcţionării normale.

• Majoritarii

Definiţi în sens larg ca cei care deţin în mod real societatea şi care au capacitatea de a numi Consiliul de Administraţie.

Câştigătorii întregului proces şi cei care au fost cei mai avantajaţi. În primă fază, neloviţi nici cu o floare de Organ, cu o legislaţie şi cu o justiţie mereu în favoarea lor au transpus elegantul absolutism de stat francez "Statul sunt eu", la situaţia dată "Compania sunt numai eu", majoritarul altoit cu manelisticul neaoş: "Şi fac ce vrea muşchii mei... de aia."

Odată negociat pachetul de la stat sau din altă parte, care poate a cuprins şi parandărăturile aferente, după ce a promis marea tehnologiilor avansate cu sarea în bucate pentru angajaţi, ultima lor grijă erau acţionarii minoritari. Fiindcă el plătise: mult, puţin, dar plătise pentru pachetul majoritar, i-a considerat pe ceilalţi acţionari nişte mocangii care nu pot avea nici o pretenţie să-şi bage nasul în treburile societăţii. Variaţiuni pe aceeaşi temă dacă pachetul majoritar sau cel de control era la SIF-uri, era adunat, certificat cu certificat, sau era pândit PAS-ul la cotitura dizolvării. Odată ajuns majoritar, după el potopul de lucruri bune se abătea asupra societăţii şi mai ales asupra minoritarilor. Delistări la preţuri ridicole rezultate din evaluări mult prea penale, majorări de capital social cu active supraevaluate şi total inutile, societăţi căpuşă în aval şi amonte care să dreneze profiturile şi activele valoroase, contracte înrobitoare sau fuziuni la paritate cu societăţi de management şi know-how fondate de iluştri ghizi sau străluciţi bodyguarzi, divizări asimetrice publicate legal în ziare de mare circulaţie dintr-un târg din capătul opus al ţării, iar la locul de depunere a cererilor dacă reuşeai să treci cu trupele speciale de portar aflai că secretara era plecată în concediu şi nimeni nu primea cererea, vânzări de active la preţuri de inventar către terţi mai mult sau mai puţin apropiaţi, gajarea cu active la împrumuturile unor entităţi care erau în legătură cu majoritarul, OPP-uri niciodată efectuate până la falimentul firmei, contracte de consultanţă sau asistenţă juridică către firmele nevestei, amantei, nepoatei sau cam pe acolo, cumpărări de terenuri de mare valoare şi interes major care, culmea, erau ale majoritarului, cumpărări de pachete de acţiuni la firme care eludau orice sinergie faptică cu meandrele concrete ale societăţii, parcarea pachetelor de acţiuni de pe/pe persoană fizică care este, prime de asigurare plătite societăţilor astralo-carpatine la valori de ziceai că asigurau Titanicul, adunări generale la care acţionarii erau informaţi că nu se ţine azi, iar mâine era deja publicat în Monitorul Oficial, ameninţări că orice reclamaţie sau plângere se va trata ca un abuz de drept ori mai simplu, cu aruncarea de la etaj etc, etc, etc... faptele şi isprăvile lor ar fi subiect pentru lucrările de doctorat ale unor distinşi judecători sau dimpotrivă au fost absolut legale, că legea le-a permis şi s-au înscris în logica, comportamentul şi filozofia acelor ani.

Nu poţi să condamni nişte persoane că şi-au urmărit interesele, că au folosit legea în favoarea lor, că poate au forţat-o mai mult sau mai puţin, că au făcut urechea toacă la bla-bla-ul cu guvernanţa corportivă, că i-a durut fix în cursul acţiunilor de avertismentele şi sancţiunile CNVM, că nu s-au despletit la un dosar, două, sau mai multe penale până nu au hotărât instanţele cu totul altceva. La un popor care trăieşte sub semnul furtului ca stare de fapt, în care epopeea naţională povesteşte despre un take-over ostil a stake-ului de oi a baciului moldovean de către iniţiaţii vrâncean şi ungurean, o şmenuială a acţionarilor minoritari poate trece ca o faptă de vitejie şi chiar o răzbunare binemeritată în retrospectivă.

• ...nimic nu e...

Construirea pieţei de capital pornind de la privatizarea în masă a fost o greşeală niciodată asumată, greu imputabilă cuiva, cât timp teoretic şi de principiu ansamblul părea fezabil. Privatizarea fusese o decizie politică, populistă deci cu o largă susţinere populară şi se voia o reparaţie pentru anii de comunism. Faptul că s-a folosit principiul egalităţii la fundaţia pieţei nu părea să deranjeze pe nimeni. În timp, lucrurile au evoluat spre catastrofal producând o alienare a rolului, rostului şi esenţei fiecărui participant la piaţă. Pe de o parte super reglementată de o Autoritate omnipotentă, neputincioasă în finanţarea firmelor private, neputând evita scandalurile care au zguduit-o tot timpul, cu actori incapabili să-şi asume rolurile ce le erau destinate, nesancţionând comportamentul venal al unor majoritari sau moguli eterni mai vechi sau mai noi din cauză de lacune legislative, indolenţă şi fuga de răspundere, cu o perpetuă bătaie de joc la adresa minoritarilor, din piaţa de capital a dispărut principalul ingredient: Încrederea. Şi unde Încredere nu e, nimic nu e.

• Ce ar fi fost să fie...

Bursa trebuia să fie acel club select al societăţilor care se listau pentru că voiau bani de la investitori. Şi fiindcă le voiau banii, ca să-i obţină trebuiau să ofere posibilitatea investitorilor să câştige, transparenţa şi onestitatea fiind regulile jocului, conformarea voluntară la regulile pieţei - o caracteristică definitorie, defaulturile fiind accidente, iar faptele penale de neconceput, dar odată întâmplate, repede pedepsite şi recuperat prejudiciul.

PPM-ul nu trebuia să aibă nimic în comun cu Bursa. Rasdaq-ul sau ce mai rămânea din privatizare trebuia să rămână o platformă pentru un număr de ani, pe urmă trebuia aleasă o soluţie de final, ura şi la gară. Make avea dreptate că libera tranzacţionare scotea acţiunile PPM din raza de acţiune a Bursei. Poate că numărul de scandaluri ar fi fost dublu. Poate triplu. Dar Bursa nu era afectată. Încrederea în Bursă ar fi rămas intactă. S-ar fi vândut acţiunile la colţ de stradă, prin pieţe, târguri şi oboare, ca ciorapii, prin licitaţie cu strigare continuă "trei cupoane - zece mii"; "2 cupoane de PETROM şi ţi-am dat sticla de rom"; "nu daţi banii pe prostii, luaţi COMPA la copii"; "nu daţi banii pe nimicuri, luaţi acţiuni la SIF-uri".

Multe acţiuni s-ar fi vândut - unde în altă parte - prin ziarul Bursa (las' că ştim noi de ce i-a zis ziarului aşa!), Bărbosul devenea nabab, calendarul anual - realizare de referinţă în domeniu precum cel de la Pirelli şi sursă de inspiraţie pentru Victoria's Secrets - poate îi făcea Hugh Hefner o ofertă de preluare... sau invers??!!...

Brokerii ar fi suferit în primă fază şi ar fi arătat ca o haită de tomberonezi ogărjiţi. În vremuri de restrişte, pe foamete mare şi fără alternative, haita s-ar fi cernut şi selecţia şi-ar fi spus cuvântul, rămâneau cei tari, cei care se adaptau şi erau chemaţi. Ar fi dispărut potăile care ulterior au pus botul la primul oscior mai cu carne ieşit în cale ori care au lins resturile din conturile clienţilor ca şi javrele care au furat hot-dogul cu acţiuni direct din Depozitar, când stăpânul era cu spatele. Ar fi fost ca o perioadă de opoziţie, se căleau caracterele şi ieşeau în faţă liderii adevăraţi, nu cei creaţi de televiziuni că faceau rating pe sticlă agitându-se artistic, pedalând la două laptopuri cu patru mâini. Pe care mulţi i-au urmat ca o turmă de oi până s-au dus în prăpastie singuri şi, acum, chibiţează de peste mări. Am fi avut în piaţă doar acei oameni pentru care "dictum meum pactum" e un fel de a fi, pentru care strângerea de mână are valoare de contract legalizat, cuvântul dat, pentru ei, e gajul suprem, "my word is my bond" era în ADN- ul lor.

Comunitatea ar fi fost o elită, glasul ei ar fi fost ascultat, cuvântul ei ar fi fost Adevărul pieţei.

Bursa ar fi adus iniţial cu Bator din Fefeleaga sau cu mârţoaga din grajdul Împăratului Verde (că cel Roşu ştim cu toţii n-are treabă cu Bursa) anterior prezentării tăvii de jăratec. Şi nu avea nevoie de jăratecul concentrat şi nociv al creşterilor rapide care să facă din ea o iapă nărăvaşă, capricioasă şi imprevizibilă căci nimic nu se face peste noapte. Ci de fânul curat şi sănătos al finanţării, de trifoiul cu patru foi al listării companiilor locale, de iarba verde şi fragedă a IMM-urilor. Fir cu fir, pas cu pas, pai cu pai, IPO cu IPO, client cu client, portofoliu cu portofoliu ar fi devenit în timp un cal de rasă grea. Acel cal solid, masiv, calm, bine înfipt pe picioare care să tragă căruţa economiei naţionale prin crizele ce aveau să vină.

• Şi ce avem...

Din păcate, nu cal de rasă grea, nici iapă nărăvaşă, ce avem e un măgar aschilopat şi costeliv care rage la ore fixe că el devine hub regional, se pune cu picioarele de-a-ndărătelea şi nu-l mişti un pas când ai nevoie de finanţarea lui, ca să o zbughească la vale când se simte vreo adiere rece prin pieţe, îşi paşte inutilitatea prin ultimii scaieţi din odinioară falnica pădure PPM-istă, visând la caii verzi pe pereţii listărilor de stat şi la cum trece el peste cele opt bariere, mai ceva decât campionul mondial la cursa cu obstacole, lansează vânturi zgomotoase despre programe complexe şi de mare angajament, ţine coada pe sus şi moare de foame.