BREXIT Ce oră sună joi orologiul de la Westminster?

În cei peste o sută şi cincizeci de ani ai vieţii sale, a sunat toate orele istoriei! Ora măreţiei imperiale, întinsă peste mai mult de jumătate din ţinuturile Pămîntului, dar şi ora lungului apus al puterii globale a Marii Britanii. Orele înfricoşate şi triste ale ameninţării unei invazii militare care, de la distrugerea Invincibilei Armada, (1587) părea doar o stafie definitiv ţintuită de negurile istoriei. A sunat ceasul atît de aşteptat al Victoriei, la sfîrşitul primului şi al celui de-al doilea război mondial. A dat ora exactă a atlantismului ca şi pe cea a revenirii Marii Britanii în jocurile post-belice ale Europei. A marcat cu precizie ora de începere ca şi pe cea de sfîrşit a războiului rece. A spus aproape totul despre ora de domnie, întinsă bine peste jumătate de secol, a unei Regine care veghează, rece, egală cu sine şi prea puţin mişcată de valurile vremii, asupra ţinutului în care autoritatea sa este încă piatra de temelie a celor mai rezistente şi complexe instituţii ale Democraţiei. După cum, orologiul care a primit numele de regină al Elisabethei, a măsurat fără greş, sacadat, orele oamenilor politici ai zilei, efemeridele care se perindă în clădirea impunătoare a Parlamentului, de pe malul de vest al Tamisei, ori în Downing Street 10 şi 11, îngăduite să îşi închipuie, pentru o secundă, că ei sunt cei în jurul cărora soarele puterii îşi ordonează drumul.

Joi, orologiul de la Westminster va bate Ora Referendumului! O procedură cu adevărat excepţională în sistemul britanic de decizie politică. Deci, rar folosită. A fost pusă la lucru în 1975, pentru a sigila participarea Marii Britanii la sistemul instituţional al Comunităţilor Europene ("revenirea în Europa") şi în 2011 pentru a încerca modificarea legilor electorale. Primul, DA; al doilea, NU! În chestiuni "locale" a fost ceva mai des folosit, cum este cazul deciziilor privind separea Scoţiei 1997 şi 2014, după cum referendum-uri locale au precedat şi întărit decizii importante privind puterile delegate autorităţilor din Scoţia, Ţara Galilor sau Irlanda de Nord.

Privit cu simpatie de "modernişti", referendumul este considerat de "purişti", mai degrabă, o slăbiciune a democraţiei reprezentative. Un fel de ciupercă parazită de care e mai bine să te fereşti, cu atît mai mult cu cît arată atrăgător. Argumentul principal: "Opinia generală" este rareori tot una cu opinia informată. Un studiu recent arată că britanicii se înşeală cu privire la mai toate lucrurile importante despre care sunt întrebaţi în chestionarele curente de opinie! Faptul nu este nici pe departe local! Cît despre politicienii generaţiilor mai vechi, unii nu s-au sfiit să spună despre referendum că "este un instrument cu totul străin de tradiţiile noastre (britanice)...care a fost cel mai adesea folosit de Nazism şi Fascism."(Clement Attlee).

Întrebarea de pe buletinul de vot este mai ascuţită decît securea călăului oficial găzduit, cîndva, de Turnul Londrei: "Trebuie Regatul Unit să rămînă membru al Uniunii Europene sau să părăsească Uniunea Europeană?" Este evident, pentru oricine vrea să vadă slăbiciunile referendumului, că nici măcar 10% din cei care vor pune un vot în urnă nu deţin informaţiile necesare, ori algoritmii de analiză-decizie de care ar fi nevoie pentru a vota în cunoştinţă de cauză şi coerent argumentat! Lumea va vota sub imperiul experienţei proprii, a loialităţii faţă de partidul pentru care votează de obicei, a agitaţiei propagandistice şi a evenimentelor care au marcat perioada campaniei, respectiv, sub imperiul impulsului de moment. Este rezultatul votului imperativ? Întrebarea nu are un răspuns constituţional pre-formulat, dar absolut toate datele esenţiale de funcţionare a sistemului politic britanic arată că, în eventualitatea unui vot pro brexit, guvernul este ţinut să facă demersurile necesare, conform art. 50 din Tratatul de la Lisabona. Noroc că părinţii fondatori ai pseudo constituţiei europene au prevăzut un mecanism cu ecluză! Părăsirea Uniunii nu este automată, ci se face pe baza unui acord negociat şi încheiat între statul în cauză şi UE. Cît poate dura negocierea? Practic, la infinit, dacă statul interesat şi reprezentanţii uniunii prelungesc de comun acord timpul de negociere! Dacă nu, cel mult în doi ani de la notificarea deciziei de a părăsi uniunea. Cu alte cuvinte, chiar dacă britanicii vor vota în favoarea ieşirii din UE, va mai trece apă multă pe albia Bîrgăului, pînă ce faptul să fie împlinit. De exemplu, pentru că, deşi negociat şi agreat de cele două părţi, acordul de părăsire ar putea să nu primească votul majorităţii calificate în Consiliul European! Şi atunci? O luăm de la capăt cu negocierea!!! Este posibil ca guvernul britanic care a început negocierile de ieşire cu UE să fie între timp înlăturat de la putere, iar noul guvern să renunţe la procedura de ieşire? Este!!! Iar, între timp, s-ar putea ca şi opinia generală să se schimbe! Un referendum nu este o decizie pentru eternitate, iar opinia publică e mai nestătătoare decît apa Tamisei!

Toate aceste "tehnicalităţi" sunt, însă, secundare în raport cu miza reală a acestui important joc politic. Susţinătorii ieşirii Marii Britanii din sistemul UE vizează nu balanţa avantajelor şi a costurilor apartenenţei la UE, ci cu totul alt obiectiv: refundamentarea într-o variantă reactualizată a Cartei Atlantice! Este tot mai evident că umbra imensă a influenţei Rusiei asupra Europei creşte de la o zi la alta, iar singura greutate disponibilă de contra-balanţă este puterea Statelor Unite. Nici Germania, nici Franţa nu par dispuse să tragă consecinţele politice ale uriaşelor schimbări de desen geo-politic care intervin în Europa, în perioada post război rece. Poate că la Paris, Berlin şi, prin extensie, Bruxelles, iluzia unei "convieţuiri paşnice şi reciproc avantajoase" cu Rusia se vinde bine! La Londra, o asemenea perspectivă nu face nici măcar jumătate de penny!

Susţinătorii rămînerii Marii Britanii în UE nu au teme geo-politice. Ei au temeri şi acelea cît se poate de îndreptăţite. Mai mult decît orice, teama de consecinţele economice şi sociale ale izolării de spaţiul economic al UE. Consecinţele vor fi severe, nu doar pentru milioane de oameni ai actualei generaţii, ci şi pentru urmaşii lor, cel puţin o generaţie de acum înainte. Nu este clar cît ar putea schimba UE, ieşirea Marii Briitanii, dar este limpede că brexit-ul are potenţialul de a schimba radical politica internă a Regatului Unit. Alţi actori, alte teme şi aproape sigur alte instituţii (alte partide, spre exemplu!) ar putea lua locul celor existente. De la o posibila separare rapidă a Scoţiei, care nu vrea cu nici un preţ să piardă avantajele statutului de membru al UE, la destructurarea completă a sistemului statal numit astăzi Regatul Unit, viitorul generat de posibila ieşire din UE este cu siguranţă orice, mai puţin "business as usual".

Cine va cîştiga ziua?

Dacă citesc eu bine datele cunoscute şi cuantificabile cît şi pe cele imponderabile, nesigure, din ecuaţia data, (experienţă proprie, loialiate faţă de afilierea politică, propagandă şi evenimente de campanie, impuls de ultim moment), atunci partizanii rămînerii vor avea cîştig de cauză. La sfîrşitul zilei de joi, loviturile majestuoase ale lui Big Ben vor răsuna apăsat, a uşurare!