Mai mulţi cu un milion şi ceva decât cei care-şi doreau ca Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord să rămână printre statele membre ale Uniunii Europene, peste 17 milioane de cetăţeni britanici au spus LEAVE THE EUROPEAN UNION!
Au votat în total 33.551.983 de cetăţeni britanici, peste 72% din electoratul britanic. Dacă acest referendum (cu statut consultativ) va fi transpus în decizie politică prin votul ambelor camere ale Parlamentului, Guvernul Regatului Unit va trebui să treacă la implementarea acestei decizii, deci să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca Marea Britanie să părăsească...
Ce să părăsească, de fapt?
Ce este Uniunea Europeană pe care peste 17 milioane de adulţi britanici vor să o părăsească?
Ce înţeleg respectivii prin Uniunea Europeană şi de ce vor să o părăsească?
Ce a însemnat pentru ei apartenenţa Regatului Unit la această Uniune? Cei care au iniţiat campania pentru ieşirea din Uniunea Europeană au avut în vedere interesele cetăţenilor britanici sau au vrut doar să obţină un succes tactic împotriva guvernului?
Oare ei ştiau ce înseamnă Uniunea Europeană?
Noi ştim ce înseamnă?
Sunt doar câteva dintre foarte multele întrebări la care nu putem şi nici nu trebuie să răspundem acum, dar este bine să ni le punem. Atunci când majoritatea interpretărilor se cantonează în zona politicului, avem tendinţa să uităm că Uniunea Europeană este rezultatul a peste şase decenii de eforturi de integrare economică. Proiectul European a început că o iniţiativă de cooperare economică (Comunităţile Cărbunelui şi Oţelului) şi a evoluat printr-o uniune vamală către coordonarea de politici sectoriale (agricultură şi pescuit, apoi în domeniul valutar) şi apoi la proiectul "pieţei unice" pentru ca, după 1992, să evolueze mai mult în direcţia politicului şi a aspectelor constituţionale. Euforia care a urmat căderii "Cortinei de Fier" a trecut pe planul secund politica comună de apărare şi vocaţia de jucător global a Uniunii Europene, extinderea trecând pe primul plan şi, odată cu aceasta, construirea mecanismelor şi a structurilor interne necesare pentru a gestiona un buget din ce în ce mai mare şi un număr de membri în creştere. Noile structuri şi mecanisme de funcţionare ale unei uniuni ajunse la 28 de state suverane şi un buget de 150 miliarde euro constituit din contribuţiile acestora şi consumat pentru cheltuieli care nu sunt percepute de cetăţenii din unele ţări ca fiind necesare pentru bunăstarea lor, sunt probabil foarte diferite de tratatul la care a aderat Regatul Unit în 1973 şi care stătea la baza funcţionarii CEE (Comunităţile Economice Europene), o abreviere adeseori confundată cu CEE-ONU (Comisia Economică pentru Europa din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite). La data aderării Marii Britanii la "Europa", aceasta reprezenta un proiect în principal dedicat dezvoltării unei mari zone de circulaţie liberă a mărfurilor şi persoanelor, unei zone de integrare economică cu potenţial de a aduce beneficii mai mari decât celălalt proces, iniţiat în cadrul AELS. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, care strângea sub drapelul unei cooperări strict în domeniul comercial şi alte ţări care nu agreau "lanţuri" politice sau bugetare ataşate proiectelor economice, a supravieţuit, dar nu s-a putut constitui într-o alternativă la "Piaţa Comună" alimentată de reconcilierea franco-germană şi de puterea comercială a ţărilor Benelux. Participarea Marii Britanii la proiectul European iniţiat de cei şase fondatori a adus mari beneficii procesului de integrare şi dezvoltării reglementărilor care au început să fie cunoscute drept "aquis" comunitar. Cred că au fost beneficii şi pentru britanici. Dezvoltarea "concertului european" a adus progrese considerabile în multe domenii, iar Europa unită a început să joace un rol sporit în afacerile internaţionale. Nu este locul aici să discutăm despre implicaţiile aducerii în "bagajele " britanice a relaţiilor speciale cu fostele dominioane sau cu SUA şi nici a puterii militare superioare tuturor celorlalte ţări membre luate la un loc. Ceea ce mi se pare important este să vedem în ce măsură dezamăgirea indusă de către "Europa" cetăţenilor britanici are efecte imediate asupra noastră.
Ce urmează?
Presupunând că Guvernul Maiestăţii Sale va trebui să treacă la ieşirea din Uniunea Europeană este logic să presupunem că acest proces va fi de durată şi se va face la capătul unor negocieri laborioase. Îmi permit să estimez că rezultatele respectivelor negocieri nu vor afecta libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor sau, mai corect spus, nivelul actual al libertăţii de circulaţie. Regatul Unit a avut, în cea mai mare parte a timpurilor moderne, în perioadele de pace, o politică mult mai liberală decât restul partenerilor europeni, cu posibila excepţie a Regatului Ţărilor de Jos. Cei îngrijoraţi de viitorul regimului de studii sau de vizite de afaceri nu trebuie decât să se gândească la faptul că britanicii au fost deschişi şi mult mai obişnuiţi şi dispuşi să concureze global decât majoritatea europenilor şi, din acest motiv, alăturat unei filozofii liberale (din perspectivă europeană, nu românească) despre guvernare, indiferent dacă partidele care au guvernat s-au numit "whig" sau "torry", liberal sau conservator, sau chiar şi laburist. Apelul la ieşirea din UE, Brexit-ul, adică, nu a afectat filosofia de guvernare a Marii Britanii şi nu va putea să-i schimbe nici poziţia geografică. Englezii nu vor monta o poartă cu lanţuri la Eurotunel şi nici nu vor ridica garduri cu sârmă ghimpată pe plaje. Românii nu au de ce să fie îngrijoraţi, cei care merită vor putea să-şi facă studiile în Marea Britanie. În ceea ce priveşte ajutoarele sociale, un alt domeniu de interes pentru "migranţi", fie ei şi români, politica locală era stabilită şi înainte de Brexit exclusiv de autorităţile locale şi nu văd ce schimbări poate să aducă ieşirea din uniune. Deci, pe fond, acest Brexit nu afectează nici circulaţia mărfurilor şi nici a persoanelor, exportatorii şi importatorii nu au de ce să fie neliniştiţi, pentru că tendinţele generale sunt de liberalizare a comerţului şi nu de introducere de bariere tarifare. Interesele de afaceri ale britanicilor influenţează în acelaşi sens, chiar dacă deficitul balanţei comerciale britanice este foarte mare. Moneda britanică (lira sterlină) nu avea o paritate fixă faţă de euro sau dolar şi nici vreun coeficient de convertire în aur sau alte valori aşa că, Brexit sau nu, euro sau leul nu au de ce să fie afectate de votul de la referendum. Volatilitatea accentuată a lirei sterline, aprecierea sau deprecierea faţă de alte valute, desigur că afectează poziţiile individuale ale unor comercianţi, producători sau investitori financiari sau speculatori, dar modificări ale cursului de schimb se puteau produce (şi s-au şi produs altădată) independent de Brexit. Desigur că, în contextul actual, pe pieţele financiare s-a speculat mai intens decât în alte perioade şi rezultatul votului la referendum (care a fost considerat ca o posibilitate, dar nici un actor important sau analist nu a crezut că se va şi produce), mai degrabă decât ieşirea propriu-zisă a Marii Britanii din UE, a constituit motivul imediat al unei deprecieri mai pronunţate a lirei sterline. Este de precizat că factorii fundamentali economici acţionau oricum în direcţia deprecierii sterlinei şi că lipsa unor repere fixe ale principalelor valute face parte din realitatea economică de mai bine de 30 de ani încoace de când s-a destrămat definitiv sistemul de la Bretton-Woods (etalonul aur-devize). Brexit-ul nu are cum să afecteze poziţia Londrei de mare centru financiar (care depinde şi de alţi factori decât reglementările de la Bruxelles), iar cei mai mulţi doritori de capital din Europa tot la Londra vor merge pentru listări mai mari. Reglementările financiare europene se vor inspira din cele britanice şi nu invers, iar "paşaportul European" pentru băncile engleze va fi o pierdere nesemnificativă pentru intermediarii financiari britanici care acţionează global de pe vremea când noi nici nu aveam monedă.
Singurul impact concret care se poate calcula cu destul de mare precizie este diminuarea bugetului UE cu suma contribuţiei Regatului Unit, contrabalansată, pe de altă parte, de sumele pe care Marea Britanie le primea din partea bugetului comunitar. Se vor elibera (probabil) şi o serie de posturi în executivul European, monstruoasa Comisie care a devenit cel mai numeros şi costisitor aparat birocratic din lume, depăşind Organizaţia Naţiunilor Unite cu toate anexele sale. Britanicii sunt destul de numeroşi în nivelurile înalte ale Comisiei şi în aparatul diplomatic al Uniunii Europene, iar cei ajunşi în funcţii datorită sprijinului politic al Marii Britanii vor trebui, probabil, să plece.
În rest, este posibil să regretăm că britanicii nu vor mai fi prezenţi să reducă tendinţa către suprareglementare pe care o au în mod tradiţional europenii, printre care principiile statului atotputernic, birocratic şi cu o mare misiune socială, sunt adânc înrădăcinate. Economiile, atât ale celor 27 rămaşi cât şi a Marii Britanii, nu au de ce să fie afectate de Brexit. Pot fi afectate doar de introducerea unor bariere în fluxurile de persoane, mărfuri, capitaluri care este foarte puţin probabilă.
Implicaţiile în politica britanică şi în cea "europeană", pe de altă parte, pot fi considerabile.
Fără a insista asupra precedentului creat şi a unei posibile contagiuni în alte state membre ale UE, trebuie să ne întrebăm ce au făcut greşit Comisia, Consiliul, Parlamentul, alte structuri ale Uniunii Europene, astfel încât să-i facă pe 17 milioane de adulţi din Marea Britanie (ţara în care s-au pus bazele democraţiei parlamentare), adică un electorat dintre cele mai educate şi antrenate în "sportul" politic, să voteze împotriva apartenenţei la UE. Dacă liderii politici din ţările membre şi birocraţii de la Bruxelles vor înţelege sau măcar îşi vor pune această problemă, s-ar putea să asistăm la o regândire şi redesenare a "proiectului European". Personal, nu cred. Birocraţii nu reuşesc de obicei să analizeze cauzele unui eşec, deoarece sunt preocupaţi doar de justificarea locului şi rolului lor pe lume, iar în procesul integrării europene, rolul conducător al liderilor politici a fost înlocuit cu cel al birocraţilor.
Se poate întrevedea o criză destul de serioasă în politica britanică pe măsură ce se va progresa către punerea în aplicare a măsurilor necesare şi se va pune problema calendarului şi obiectivelor specifice ale separării. Care va fi partidul politic sau coaliţia care îşi va asuma să ducă Regatul Unit (va mai fi oare unit?) pe drumul ieşirii din Uniunea Europeană? Să nu uităm mecanismul specific al politicii interne britanice care a făcut ca un război să fie dus de un premier, iar pacea semnată de altul şi chiar cu termeni modificaţi faţă de negocierile purtate (cel de-al doilea război mondial, de exemplu).
Şi acum, ca şi în alte dăţi, un prim ministru care conduce un cabinet rezultat din alegeri la termen sau anticipate, poate schimba complet cursul politicii britanice, pentru că, aşa cum a spus lordul Palmerston în secolul al XIX-lea, tot în contextul unei schimbări de poziţie în politica internaţională, "Anglia nu are prieteni sau aliaţi permanenţi ci doar interese permanente!"
1. Genial!
(mesaj trimis de MA în data de 27.06.2016, 00:23)
Cea mai instructiva analiza publicata de la exit poll incoace. Propun obligarea (prin forta, daca e nevoie) autorului sa scrie mai des...
2. Hmmmmm
(mesaj trimis de anonim în data de 27.06.2016, 05:48)
Daca 17 mil nu vor Europa nu ar trebui sa plece si din Parlamentul European cativa?
2.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 27.06.2016, 12:29)
vreo 73
3. Bun
(mesaj trimis de Oarecare în data de 27.06.2016, 09:37)
Mi-a placut, asta da analiza!
4. fără titlu
(mesaj trimis de Un chibitz în data de 27.06.2016, 14:03)
Sa-l ia pe Base consultant si sa bage referendumul sub pres