Cădere liberă

În vreme ce unii politicienii ro­mâni se îndărătnicesc - precum Traian Băsescu sau Mihai Tănăsescu - să considere turbulenţele bursiere actuale ca o simplă corecţie a ceea ce s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani şi jumătate, şi nu generate de o criză profundă, unii economişti vorbesc deja de o criză (şi nu o altă criză, cum încă se mai complac mulţi să declare) mai gravă decât cea din 1929. În vreme ce Mihai Tănăsescu susţinea pe 9 august, după scăderea ratingului SUA de către "clovnii" (expresia îi aparţine lui Krugman) de la Standard & Poor"s, că prăbuşirea burselor va mai dura doar câteva zile (între timp au trecut două săptămâni şi situaţia nu s-a schimbat), alţii încearcă să privească adevărul în faţă. Sigur, fără a genera nici false aşteptări, nici panică. Pentru că, formulele mecanice care continuă să reducă degringolada burselor la aşa zisa funcţionare a supapelor care eliberează tensiunile acumulate exprimă fie neputinţa de înţelegere, fie reaua voinţă. De aceea, parcă punând în practică modelul teoriei conspiraţionale a ignoranţei, evaluat de Karl Popper în alte contexte, nimeni nu mai dă crezare oficialilor pe care îi bănuiesc de conspiraţii prin care ascund "adevărul".

O criză mai gravă decât în 1929? Argumente ar fi, câtă vreme în 2008, guvernele au transformat datoria privată a băncilor aflate în dificultate în datorie publică, dar au lăsat această operaţiune fără vreun acompaniament legislativ şi economic, ceea ce a afectat grav capacitatea statelor de a mai încerca acum un al doilea plan de salvare. De aceea, soluţiile sunt limitate şi glisează între declararea incapacităţii de plăţi, creşterea inflaţiei sau războiul. Dar, conflictele armate nu rezolvă problema sursei crizei, care priveşte modul în care se distribuie avuţia în societăţile contemporane.

Toată strategia de comunicare a politicienilor nu a putut împiedica căderea pieţelor într-un moment în care cele mai fanteziste zvonuri circulă cu rapiditate şi distrug reputaţii clădite în zeci sau sute de ani, în câteva secole. Ori, bursele şi pieţele nu sunt deloc raţionale, nu analizează cât de întemeiate sunt informaţiile care circulă, ci reacţionează la primul impuls. Iar zvonurile - sociologia zvonurilor a analizat fenomenul deja de câteva decenii - sunt cu atât mai credibile cu cât sunt mai ireale. Dezminţirile nu fac decât să le întărească. Ori, într-un domeniu atât de imprecis ca cel al economiei, zvonurile au fost folosite dintotdeauna pentru a scoate de pe piaţă concurenţa.

În timp ce politicienii, de aici sau de aiurea, s-au transformat într-un fel de purtători de cuvânt ai "pieţelor" şi nu fac altceva decât să încerce să relanseze "încrederea", dar nu reuşesc - cum au dovedit-o Merkel şi Sarkozy după întâlnirea de la Paris, din 16 august - decât să accentueze neîncrederea, băncile europene au ajuns pe marginea prăpastiei. Ideea naţionalizării acestora nu mai pare astăzi deloc stranie. Chiar dacă statele, compromise în mare măsură de criza datoriilor suverane şi de atacurile speculatorilor, nu mai sunt la fel de puternice ca acum trei ani, res­ponsabilitatea lor în asigurarea stabilităţii politice, economice şi sociale le obligă la reacţii ferme şi lipsite de ambiguitate. E ceea ce aşteaptă "pieţele". Dar, obsedaţi de cota din sondaje, de alegerile viitoare şi incapabili să îşi asume responsabilităţi din cauza blocajului ideologic, politicienii nu fac decât să contribuie la adâncirea crizei. În acest context, criza este folosită ideologic de cei ce vor să distrugă sistemul social pe care Europa l-a pus în practică după al doilea război mondial. Apropos de această idee fixă a neoliberalilor, Paul Krugman, laureatul premiului Nobel pentru economie acum trei ani, aflat în Suedia, nota pe blogul său, Conştiinţa unui liberal, de pe pagina de internet a New York Times, în postarea din 19 august, intitulată, atât de elocvent, Socialist Hellhole Blogging (în traducere liberă: Blogând despre iadul socialist): "De fiecare dată când citesc ceva despre < colapsul statului social din Europa > simt impulsul de a lua acea persoană într-o plimbare pe jos prin Stock­holm. Dacă credeţi ceea ce spune dreapta, o ţară cu un nivel de impozitare şi de prestaţii sociale precum Suedia ar trebui să fie un deşert. Este straniu, dar nu este ceea ce am văzut, ca să nu spun mai mult".

Dacă răspunsul politic şi economic la situaţia critică a Greciei ar fi însoţit şi de naţionalizarea băncilor europene puse în dificultate de asaltul speculatorilor, moneda euro ar putea fi salvată, iar creşterea economică europeană, aflată acum aproape de zero, ar putea fi relansată. Europa a devenit veriga slabă a lumii contemporane. Şi aceasta nu din cau­za economiei sociale de piaţă, ci a inexistenţei unei conduceri politice viabile. Ori, rezolvarea de tip federal a problemei, cea mai simplă, se loveşte de egoismul strâmt al statelor membre şi de interesele politicienilor naţionali. Aşa că rămân doar elementele, mai slabe, dar totuşi importante, privind instaurarea unei reale guvernanţe economice şi a altor mecanisme financiare de tip federativ, cum ar fi euro-obligaţiunile. Doar că, din acest punct de vedere, tot ceea ce au promis Merkel şi Sarkozy vizează viitorul, nu însă şi prezentul. De aceea, dacă la elementele guvernanţei din zona euro ar fi fost propuse şi măsuri privind recapitalizarea băncilor în dificultate, răspunsul "pieţelor", care reacţionează doar la politici pe termen foarte scurt, ar fi fost probabil altul. Între timp, bursele sunt în cădere liberă, iar politicienii - lipsiţi de capacitate de analiză, aflaţi sub influenţa multinaţionalelor, dependenţi de consilieri economici tributari schemelor (neo)clasice şi prea înceţi pentru a răspunde coerent unei situaţii în continuă deteriorare - nu se pot elibera din capcana în care au fost aduşi de "pieţele" care îi controlează.