Căutând ştampila prin Casa Poporului

Casa Poporului este a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafaţă din lume, conform World Records Academy, măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălţime, şi 92 m sub pământ, are 9 nivele la suprafaţă şi alte 9 subterane.

Săptămâna trecută am resimţit din plin toate aceste date, mai puţin partea subterană, chiar atât de jos nu am ajuns. O sarcină de serviciu, prezenţa la una dintre multiplele comisii parlamentare, care în general nu fac decât să consume multe vorbe, m-a adus la poarta dedicată intrării în zona Senatului. Cum în ultima lună am mai fost de câteva ori în aceeaşi clădire, dar nu ca "titular" acreditat, nici prin cap nu mi-a trecut că în următoarele ore voi avea şansa să mă simt ca în mileniul trecut, atunci când am debutat în presă.

Ajuns la Senat, am explicat la poartă scopul vizitei şi că am fost acreditat doar cu câteva ore mai devreme de către redacţie, aşa că nu am o acreditare permanentă pe Senat. Doamna de la intrare, amabilă mi-a solicitat cartea de identitate, mi-a scanat-o, a făcut un fel de copie, a băgat-o într-o punguţă de plastic dotată cu lanţ, a zis că e în regulă, dar că acolo unde mă duc trebuie să pun o ştampilă pe copie, că "altfel nu vă mai dau buletinul". Nu am comentat, deşi la precedentele descinderi am primit un cartonaş dotat cu lanţ pe care scria "vizitator" şi care nu necesita nicio viză ulterioară. Am mai întrebat unde este sala comisiei, doamna a căutat prin calculator şi mi-a spus: "etajul cinci, camera cincizeci - şaptezeci". "Cincizeci sau şaptezeci?", am întrebat nedumerit. "Nu, cincizeci - şaptezeci e sala". "Aaaa, cinci mii şaptezeci?", "Da". Uneori numerele mari inhibă!

Am trecut şi de poarta dedicată detectării metalelor, cu tot cu catarama de la curea, catarama de la ceas şi trei monezi de 10 bani, care sună la fel de strident ca nişte arme, şi m-am avântat spre lift. Nu a durat mult şi am ajuns la etajul cinci. Am luat la pas primul hol, cap - coadă, dar am găsit doar camere cu număr mic. Pe al doilea hol ceva mai întuneric, aşa că am ratat "cincizeci - şaptezeci" şi am ajuns pe un al treilea unde am constatat că deja eram la cincizeci şi unu cu douăzeci. Am revenit, dibuiesc camera şi când dau să intru văd că mă strigă disperat un domn aflat la capătul holului trei. Sunt foarte cunoscut, mi-am zis în sinea mea. Nu! Domnul era "stăpânul" respectivului birou şi dorea să afle ce vreau. I-am explicat, mi-a explicat şi aşa am aflat că şedinţa "mea" e în alt loc, "este la pm, o să vedeţi că e presa adunată". Deja inhibat, nu mai cer alte explicaţii şi cobor la etajul patru, gândind că "pm" o fi un patru mai de interior. Scuze pentru ignoranţă.

La etajul patru am plimbat ochii pe toate uşile cale de trei holuri uriaşe, după care m-am repezit ca un uliu spre prima fiinţă vie care mi-a aparut în cale. Întreb de comisie, habar nu avea şi atunci îmi încerc norocul şi o chestionez dacă ştie ce înseamnă "pm". Ştie şi cu amabilitate mă duce spre lifturile care ajung la "parter-mezanin", pentru că sunt şanse mari să nu le găsesc singur. Cobor cu liftul, găsesc comisia, găsesc presa, rezolv jumătate din problema jurnalistică pentru care mă deplasasem şi din lipsă de ocupaţie, se anunţa o pauză de 2-3 ore, încep să întreb de locul unde trebuie să pun ştampila. Doi jurnalişti mai experimentaţi, adică mai de vârsta mea, aveau acreditări permanente, nu erau ei oameni de ştampilă. O domnişoară mi-a zis că habar nu are, altul a zis că să mă duc la biroul de presă şi a început să-mi explice unde-l găsesc. După trei minute am crezut că mă trimite pe Lună. Îmi dă şi numărul de telefon de interior, patru cifre, îl aveam, dar de unde să scot un telefon fix să sun pe interior? Ştiam de telefonul de la poartă, dar asta însemna deja să ies, iar eu nu puteam să ies fără buletin, că după aceea nu mai aveam cum să intru fără el. Nebunie curată. Inhibat ca un debutant, decid să plec de capul meu. Nu sun nici în redacţie să întreb, am orgoliu de ziarist vechi, trebuie să mă descurc. Cobor pe scări la parter, mare greşeală, buluc de doamne şi domnişoare participante la Conferinţa Femeilor Francofone. Mă învârt pe două trei holuri super largi, dar pe cine să mai întreb în asemenea mare de femei, unde să o găsesc pe aceea care cunoaşte harta clădirii? Nu întreb eu, dar mă întreabă ea, tânără, îmbrăcată cu un costum popular african (aşa cred), într-o franceză pe care nu o mai auzisem niciodată. Era ceva cu cafea. Îi explic ca un savant un drum către niciunde. Ce mai conta, oricum nu-mi pricepea franceza, şi în caz că da, oricum urma să se rătăcească. Plec spre "pm" hotărât să iau liftul spre "cincizeci-şaptezeci". Îmi încerc norocul, ajung, dar aflu că de acolo nu o să obţin nicio ştampilă. Iau holurile la rând poate găsesc ceva cu presa. Pe hârtia de la gâtul meu scria un 5035, dar acolo erau nişte oameni de la IT. Iau uşile la rând. La un moment dat deschid şi îl văd pe Nicolicea, exact Eugen Nicolicea, îmi zic, "ce naiba, am deschis televizorul?", închid repede, ştiu că e mai "înfipt" cu ziariştii şi îmi continui căutările. Mai dau trei ture de holuri, şi în final găsesc o ştampilă, nu exact aceea care îmi trebuia, dar "merge şi asta la poartă". Dacă merge, merg. Nu trecuseră cele două ore de pauză, dar nici mult nu mai era.

Revin la comisie, mai stau, mai aştept, mai ascult, termin treaba şi plec. La poartă doamna preia hârtia ştampilată, fără să se uite la ştampilă, îmi dă cartea de identitate şi plec.

Am scăpat!