Cazul Nemţov

Specia: asasinat politic. Întrebările cheie: cine a ordonat crima? Care sunt "costurile" şi "cîştigurile"? Cine le-a încasat?

De ce este asasinarea lui Boris Nemţov un caz politic, pare o întrebare fără rost. Linia de judecată naturală, a bunului simţ, dă un răspuns fără echivoc: personajul a fost o figură politică proeminentă atît înainte de, cît şi în Rusia putiniană, a ocupat înalte funcţii politice şi de stat la nivelul instituţiilor prezidenţiale, guvernamentale, parlamentare, ale puterii locale ergo asasinarea unui om politic este "un asasinat politic". Oricît de îndreptăţită pare această linie de judecată, ea este grav deficitară, nu doar în ordine logică, ci şi sub aspectul capacităţii de a ne lămuri, de a face lumină asupra faptelor şi a semnificaţiilor lor, atît în lumea politicii din Rusia, cît şi dincolo de ea.

Scenariile asasinatului ca "instrument al politicii" nu sunt deloc foarte complicate şi nici foarte diverse. Lucrurile sunt vechi de cînd lumea, iar tentaţia acestui mod de a "rezolva" anumite situaţii, specifice lumii politice (şi nu numai ei!) este mereu vie, de la Cezar şi pînă la Kennedy, ca să luăm doar aceste repere. În politica europeană, asasinatul politic a fost puternic repotenţat şi revalorizat de epoca modernă şi mai ales de ideologiile "revoluţionare" ale secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ale căror ramificaţii vii pot fi identificate pînă în zilele noastre, cele ale secolului XXI.

Cazul I: asasinatul politic ca mijloc de eliminare a principalului, celui mai incomod, competitor. Ideea este foarte simplă: într-o competiţie politică "pe viaţă şi pe moarte", de tip "cîştigătorul ia totul", unul dintre actori percepe deteriorarea situaţiei în defavoarea sa şi hotărăşte că eliminarea fizică a adversarului este drumul cel mai sigur şi cel mai scurt pentru a evita înfrîngerea şi pierderea mizei politice aflată în joc. Altfel spus, asasinatul politic este un mijlocul nepolitic, ilegal şi ilegitim de a forţa "victoria" politică, atunci cînd nu o poţi cîştiga altfel. Din perspectiva competiţiei politice cu Kennedy, pe care nu avea cum să o cîştige în spaţiul regulilor politice, posibila conivenţă a lui Johnson la asasinarea Preşedintelui său ilustrează un caz tipic din această specie. La fel stau lucrurile şi din perspectiva unei "conspiraţii", condusă de adversarii săi politici şi instituţionali, menită să-l scoată definitiv şi rapid din joc, pentru a face loc unor personaje politice ce se opuneau "valorificării moştenirii Kennedy".

O subspecie a tipologiei este asasinarea "concurentului", deşi el nu mai ameninţa realmente poziţia politică deţinută de comanditarii asasinatului, dar care prin existenţa şi activitatea lui contribuie la delegitimarea puterii obţinută şi exercitată de cel care a cîştigat de fapt competiţia. Cazul asasinării lui Troţki face parte din această categorie.

Cazul II: asasinarea vîrfului unui regim politic închis, ca mijloc de a produce prăbuşirea eşafodajului de putere creat şi de a deschide calea alternativelor politice, închisă definitiv de imobilismul dictaturii. Cazurile tipice se regăsesc în istoria tuturor figurilor dictatoriale care au dăinuit ani şi decenii la putere. Cele peste 40 de tentative de asasinat asupra lui Hitler, conspiraţiile pentru asasinarea lui Castro, Ceauşescu etc. fac toate parte din această categorie.

Cazul III: asasinatul ca mijloc de legitimare a unei mişcări sau organizaţii politice, ca modalitate de a forţa spaţiul politic să ia act de agenda celor care au înfăptuit asasinatul, eventual să oblige la formularea unor răspunsuri şi soluţii care le-ar fi favorabile. De la celebrul atentat de la Sarajevo, care avea să declanşeze Primul război mondial, pînă la asasinatele politice ale OEP de la Munchen, ori ale Brigăzilor Roşii în Germania anilor 70 şi pînă la asasinatele politice de astăzi, ale aşa zisului Stat Islamic, comise în faţa camerelor de luat vederi, gama acţiunilor criminale menite să seteze agenda politică rămîne foarte largă.

Cazul IV: asasinatul politic ca mijloc de a submina, de a invalida, simbolic, ideile, poziţiile, realizările politice ale unui lider politic legitim, contestat însă de o minoritate care îi respinge radical valorile şi soluţiile. De la tentativa de asasinat asupra lui Lenin şi asasinarea lui Lincoln, pînă la tentativa de asasinat asupra lui Ronald Reagan cazuistica este şi în acest caz bogată.

Unde se aşază cazul Nemţov, în această tipologie? După părerea mea, în categoria I, subspecia simbolică. Asasinarea lui Nemţov nu a fost comandată pentru că el ar fi fost pe cale să obţină un cîştig politic semnificativ în detrimentul lui V. Putin. Nemţov era însă instrumental şi periculos pentru că deţinea elemente de informaţie şi poziţie politică ce ar fi putut să determine deteriorarea gravă a "mantiei mitologice" în care s-a înveşmîntat liderul de la Kremlin. Nu doar de dragul osanalelor, ci şi pentru că ea joacă rol de scut în calea atacurilor adversarilor, dar mai ales exercită acel efect halucinogen asupra unor mase largi de "alegători liberi" din Rusia putiniană.

Cine cîştigă şi cine pierde? Atîta vreme cît nu se va putea face o legătură directă între V. Putin sau instituţiile controlate de puterea sa şi asasinatul lui Nemţov, omul puterii de la Kremlin va înregistra doar pierderi minore în plan politic sau al credibilităţii personale. Vocile din occident care arată cu degetul spre Putin sunt atît de şovăitoare încît ar fi fost poate mai elocvente prin tăcere, asociată cu gesturi simbolice! Ca dovadă că aşa stau lucrurile, reacţia dură a Kremlinului la încercarea de internaţionalizare făţişă a cazului Nemţov, prin prezenţa la funeralii a unui înalt oficial al Seimului polonez. Răspunsul autorităţilor ruse de control al frontierei fost: Niet! Opoziţia anti-putiniană din Rusia, atîta cîtă există, a pierdut, desigur, nu doar un "actor principal", ci unul dintre puţinii cu oarecare potenţial de creştere a reprezentării electorale. Dincolo de orice alte consideraţii, un lucru este sigur: deşi cazul Nemţov nu are potenţialul de a deveni buturuga mică, capabilă să răstoarne carul cel mare al dictaturii putiniene, el leagă totuşi încă un bolovan de gîtul unui regim care, în ciuda aparenţelor, are deja mari dificultăţi cu flotabilitatea.