Ce se întâmplă cu Catalonia?

Parcă e un făcut, dar anul 2017 a fost şi va rămâne unul al confruntărilor electorale cu impact asupra viitoarei arhitecturi europene. Între acestea se află şi referendumul catalan, cel Kurd privind independenţa sau, când se va organiza, cel românesc privind (re)definirea iliberală a constituţiei. Departe de a fi doar o problemă internă spaniolă, cum încearcă să prezinte situaţia guvernul de la Madrid, organizarea şi desfăşurarea referendumului de duminică din Catalonia influenţează, prin consecinţele sale politice, oricare vor fi acestea, arhitectura politică europeană.

În afara Cataloniei, alte mişcări pentru autonomie sau independenţă, precum cele din Scoţia (Partidul Naţional Scoţian), Ţara Bascilor (ETA - Euskadi Ta Askatasuna, acţionează de o parte şi de alta a Pirineilor, atât în Spania, cât şi în Franţa influenţând diferite forme de organizare politică), Irlanda de Nord (Sinn Fein, aripa politică a IRA- Armata Republicană Irlandeză), Corsica (FLCN - Frontul de Eliberare Naţională a Corsicăi), Flandra (Vlaams Belang - Interesul Flamand nu mai are aceiaşi forţă la începutul mileniului, dar a fost înlocuit de mult mai eficientul electoral NVA- Noua Alianţă Flamandă, devenit cel mai mare partid politic al Belgiei şi aflat din 2014 la guvernare), Nordul Italiei - Padania (Liga nordului), Insulele Feroe (unde se va organiza un referendum în 2018, care ar putea duce la declararea independenţei faţă de Danemarca), ba chiar din Bretania franceză (Partidul breton) şi de la noi, din Ţinutul secuiesc (Consiliul Naţional Secuiesc) vor fi influenţate, atât în ce priveşte tacticile cotidiene, dar şi în definirea strategiilor pe termen scurt sau mediu, de acest referendum.

În faţa atitudinii ostentative a guvernului catalan, reacţia guvernului spaniol, şi în primul rând crisparea primului ministru Mariano Rajoy, a fost cel puţin neinspirată. Recursul la violenţa poliţienească nu a făcut decât să reamintească celor ce uitaseră originea franchistă a Partidului popular spaniol. Nu numai că folosirea forţei poliţieneşti a permis compararea actualului regim spaniol cu cel franchist, dar a revigorat cele mai negre amintiri ale războiului civil.

Francezii au un proverb, "il ne faut pas reveiller le chat qui dort" (nu e bine să trezeşti pisica ce doarme). Ori, tocmai asta a făcut guvernul spaniol: a trezit demonii franchismului, alimentând, probabil din calcul politic, naţionalismul spaniol, dar oferind totodată şi o platformă de manifestare a rezistenţei republicane. Folosind acest ultim filon, oricare va fi fost prezenţa la referendumul de duminică, este probabil ca guvernul de la Barcelona să anunţe simbolic nu doar independenţa, dar şi instaurarea republicii Cataloniei. Pariul independentiştilor catalani a fost reuşit: aceştia au demonstrat că "poporul catalan" chiar există, că votează şi că doreşte independenţa.

Caracterul esenţialmente nedemocratic al referendumului este cât se poate de bine reliefat de ceea ce s-a întâmplat cu Catalonia. Dar, pe cât de nedemocratic a fost referendumul (care a redus o problemă complexă la un simplu vot "în favoare" sau "împotrivă", ca să nu mai vorbim de faptul că pro-spaniolii nu au participat deloc la referendum), pe atât de complicată va deveni problema independenţei efective a provinciei. Ar putea duce toate acestea la un eventual Catxit? Cel mai probabil, nu! Dar ieşirea din impasul în care intransigenţa premierului spaniol Rajoy şi determinarea preşedintelui guvernului autonomist catalan Puigdemont nu se poate realiza prin referendum, ci prin găsirea unui baze pentru consens. Pactul de la Moncloa, prin care se stabilea acum 40 de ani, în octombrie 1977, un compromis politic pentru tranziţia post-franchistă, care rămânea încă naţional, se cere înlocuit de un nou compromis, de data aceasta cu un profund caracter european.