Ce va urma după represiunea financiară?

A început un nou an de criză al "civilizaţiei" postbelice, civilizaţie construită pe baza banilor fără valoare intrinsecă şi a unei explozii a creditării care şi-a atins limitele. Se va ridica omenirea la înălţimea aşteptărilor şi va dovedi că civilizaţia nu este doar o iluzie a banilor ieftini?

Să sperăm că da, dar să nu aşteptăm acest lucru de la aşa-zişii lideri ai "democraţilor" vestice, care se comportă tot mai mult asemeni unor tirani din ţările bananiere. Ei nu vor să accepte sub nicio formă falimentul moral şi instituţional al Uniunii Europene şi continuă să-şi terorizeze cetăţenii cu viziuni apocaliptice ale unei lumi în care UE şi zona euro se dezintegrează.

Campion al acestor ameninţări continuă să fie preşedintele francez Sarkozy, care declara recent că "sfârşitul euro ar însemna sfârşitul Europei, sfârşitul păcii". Disperarea sa electorală s-a manifestat recent şi prin reluarea cruciadei pentru impunerea unei taxe pe tranzacţiile financiare, care a fost înăbuşită rapid de sistemul bancar, în frunte cu Banca Franţei.

În condiţiile în care autorităţile fis-cale şi, cu atât mai puţin, cele monetare nu îşi asumă răspunderea pentru declanşarea şi adâncirea crizei financiare actuale, "soluţia" adoptată este represiunea financiară.

Profesorul Carmen Reinhart des-crie represiunea financiară, în revis-ta trimestrială "Finance & Development" a FMI din iunie 2011, ca una dintre mijloacele utilizate de guverne pentru reducerea datoriilor publice. În opinia sa, "Represiunea financiară apare atunci când guvernele implementează politici pentru atragerea de fonduri, care, într-o piaţă liberă, ar merge către alte destinaţii. Politicile includ creditarea directă a guvernului de către instituţii financiare captive pe plan intern (cum sunt băncile de pe piaţa locală sau fondurile de pensii), limitarea implicită sau explicită a dobânzilor, reglementarea fluxurilor externe de capital şi existenţa unei legături strânse între guverne şi bănci". Şi pentru că represiunea financiară trebuia să poarte un nume mai "civilizat", i s-a spus "reglementare macroprudenţială".

Kevin Warsh, fost guvernator al Federal Reserve, defineşte altfel represiunea financiară: suprimarea anumitor preţuri din piaţă de către autorităţi, atunci când aceste preţuri nu evoluează conform "aşteptărilor". O astfel de declaraţie este foarte gravă, în condiţiile în care vine de la un fost oficial al Federal Reserve, care a demisionat din Comitetul de Politică Monetară cu mult înainte de expirarea mandatului. În opinia lui Warsh, suprimarea unor preţuri reprezintă o politică greşită, deoarece trimite semnale false, care împiedică o alocare eficientă a capitalului.

"Intervenţia asupra preţurilor întârzie manifestarea fenomenelor economice, însă foarte rar autorităţile folosesc această oportunitate pentru implementarea unor reforme structurale", mai scrie Warsh în articolul său din Wall Street Journal.

Dar de ce este irosită o astfel de oportunitate? Pentru că reformele structurale sunt doar un slogan politicianist din aceeaşi categorie cu "să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic". Pentru a nu da, totuşi, impresia că sunt complet depăşite de criza financiară, autorităţile europene îşi construiesc duşmani de paie, pe care îi atacă apoi cu toate resursele statului.

Sub acoperirea luptei împotriva evaziunii fiscale, guvernul impus Italiei de către UE a interzis plăţile în numerar pentru sume mai mari de 1000 de euro. Pătruns de spiritul european, Mario Monti a uitat ce spunea istoricul roman Tacit în urmă cu două milenii: "Şi noi legi au fost adoptate, nu doar pentru interes naţional ci şi pentru cazuri particulare, iar cele mai numeroase legi au fost când statul era cel mai corupt".

Aşa-zisele măsuri de austeritate, care vor fi impuse în curând printr-un nou tratat european, vor conduce la "deşertificarea" economică a Europei, chiar dacă jefuirea populaţiei în numele unei stabilităţi iluzorii nu va lua, poate, formele barbare de la începuturile civilizaţiei.

Acum totul se face în numele nobilului imperiu neimperial al Uniunii Europene, o categorie unică, introdusă în analele istoriei de preşedintele Comisiei Europene în urmă cu câţiva ani. Dacă pe vremea lui Tacit, devastarea în numele Legii Romane era numită pace, cum se va numi devastarea Europei în numele salvării Uniunii?

Dar cum vor rămâne în istorie injecţiile nelimitate de lichiditate ale Băncii Centrale Europene? Nout Wellink, guvernator al Băncii Olandei până în iulie 2011, s-a lansat recent într-o critică dură la adresa noului preşedinte al BCE şi a extinderii la trei ani a facilităţii de creditare a Băncii Centrale Europene. Wellink a declarat că programul de lichiditate al BCE "nu este suport de lichiditate, ci de solvabilitate", iar utilizarea acelor bani pentru finanţarea datoriilor publice este foarte riscantă.

Oare ce vrea să spună Wellink? Că ar fi riscantă sprijinirea guvernelor europene falimentare de către băncile europene falimentare? Nu, desigur că nu, ar fi tendenţios şi ar reprezenta o "crimă de gândire" nedemnă pentru spiritul european! Şi totuşi, nu este curios faptul că "foştii" se grăbesc să critice tocmai politicile pe care le-au aprobat, explicit sau implicit, cât timp au ocupat acele funcţii?

În timp ce majoritatea băncilor centrale tipăresc în neştire cu scopul declarat al relansării creditării, guvernatorul băncii centrale a Sloveniei adoptă o poziţie diametral opusă, aflată, am putea spune, la limita ereziei.

Marko Kranjec a declarat pentru revista Finance că firmele din Slovenia au nevoie de capital suplimentar în valoare de 4 miliarde de euro (n.a. circa 10% din PIB-ul Sloveniei în 2010) pentru a fi capabile să contracteze noi credite. Guvernatorul Krajnec a subliniat că banii sunt necesari pentru consolidarea capitalului, nu pentru investiţii. Din păcate, declaraţiile sale nu mai pot fi urmate şi de o politică monetară pe măsură.

Această decapitalizare a companiilor din economia reală a Sloveniei nu este un caz singular, ci este prezentă pe scară largă în Europa, ca urmare a politicii monetare ultrarelaxate a BCE. Peste Ocean, situaţia este similară.

La sfârşitul anului trecut, Laurence Kotlikoff, profesor la Boston University, făcea un apel către americani să economisească mai mult, deoarece doar astfel pot creşte investiţiile interne, alternativa fiind "un mormânt economic timpuriu". Printr-o minune, apelul profesorului Kotlikoff ar putea găsi o audienţă largă, dar şansele sale sunt aproape nule în faţa represiunii financiare a băncilor centrale.

Dar ce se va întâmpla când rezultatele acestei represiuni financiare vor fi profund dezamăgitoare pentru autorităţi? Va urma şi adevărata represiune, ca urmare a acutizării tensiunilor sociale, şi se va adeveri profeţia preşedintelui Kennedy, conform căreia "aceia care fac revoluţia paşnică imposibilă fac revoluţia violentă inevitabilă"?

Scriitorul american Michael Thomas scria în Newsweek că anul 2012 va fi unul violent în America: "Vor fi condamnări şi procese cu verdict prestabilit. Va fi violenţă, cu certitudine. Case arse, proprietăţi distruse. Sper ca de data asta mulţimea să ţintească adevăraţii responsabili de pe Wall Street şi din Washington".

Această perspectivă sumbră a viitorului Americii a fost, probabil, factorul determinat al includerii unor noi măsuri în Legea Apărării Naţionale din Statele Unite. Trecută aproape fără opoziţie prin Congres, legea include secţiuni care autori-zează detenţia nelimitată, fără proces, a "teroriştilor". Astfel, Constituţia Americană a fost anihilată complet chiar în ziua în care se aniversau 220 de ani de la introducerea Cartei Drepturilor în legea fundamentală a Statelor Unite. Preşedintele Obama a mai cerut Congresului să îi confere noi puteri pentru a urmări şi un alt scop nobil: eficientizarea guvernului.

Detenţie nelimitată şi puteri sporite pentru scopuri nobile? Oare unde am mai auzit de aşa ceva? Să fie istoria chiar aşa de crudă cu noi?

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.