Ceea ce este, este!

Congresul extraordinar al PSD-ului avea nevoie de o "idee"! Cineva a crezut că face o faptă bună şi a găsit-o pe aceasta: "120 de ani de social- democraţie în România". Este o gafă monumentală, mai mare decît afi­şele care îmbracă de sus pînă jos faţada Sălii Palatului din Bucureşti!

Legătura cu social-democraţia a partidului care evoluează astăzi, pe scena politică românească, sub sigla PSD, nu este o poveste de succes, din nici un punct de vedere.

Istoric, ca parte a spaţiului european, atît din punct de vedere politic, cît şi cultural, România nu avea cum să rămînă în afara influenţelor exercitate de dezvoltarea teoriilor socialiste, specifice secolului al XIX-lea. Mobilitatea elitelor, circulaţia presei, a cărţilor şi a ideilor, lupta pentru controlul politic asupra noului teren de confruntare dezvoltat de începutul rudimentarei modernizări şi industrializări a României au creat un spaţiu, nu foarte larg, dar vizibil, pentru ideile socialiste. Întărit de grupul narodnicilor ruşi retraşi în România şi avînd ca fundament ideologic temele şi tezele dezvoltate de Constantin Dobrogeanu Gherea, "socialismul românesc" a avut ca orizont obiective generice specifice perioadei: votul universal, extinderea şi garantarea libertăţilor cetăţeneşti, redefinirea statutului social al femeii în noul mecanism economico-politic, de tip capitalist etc. Caracteristic situaţiei de periferie a societăţii româneşti, crearea partidului social-democrat al muncitorilor, 1893, a devansat mult apariţia vectorului social al acestui partid: proletariatul. De aici şi moştenirea "genetică" a deficitului de aderenţă socială, care nu avea să fie depăşit niciodată!

Dacă "social-democraţii" noştri, de astăzi, nu văd prea mari probleme să se revendice de la aceste prime etape ale unei istorii care nu le aparţine şi pe care doar o parazitează, mult mai dificil le va fi să răs­pundă la întrebarea: ce îşi asumă din istoria ideilor şi a practicilor comuniste care au urmat? O istorie pe care nici măcar facţiunea "disidentă" a socialiştilor-democraţi români, care a refuzat iniţial varianta comunismului leninist, nu a mai putut-o evita, după 1945. A făcut oficial joncţiunea cu PMR, predîndu-se cu arme şi bagaje noilor deţinători ai puterii, servind o variantă cu puţine tonuri locale, de stalinism ideologic, de partid şi de stat.

A doua fragilitate "sistemică" a legăturilor PSD cu social-democraţia poate fi observată chiar pe radiografia care surprinde momentul naşterii post-decembriste a acestei formaţiuni politice. La baza ei stă un alt deficit! Cel creat odată cu transformarea FSN-ului, din structură statal-instituţională tranzitorie, cu un orizont de viaţă strict limitat, pînă la organizarea primelor alegeri libere, într-o formaţiune politică cu un statut de cvasi-monopol asupra spaţiului social şi mediatic, la acel moment. Aproape peste noapte, datorită acestei uriaşe greşeli de strategie, FSN-ul s-a transformat dintr-o entitate statal-politică şi administrativă acceptată fără rezerve de covîrşitoarea majoritate a populaţiei, într-un soi de paratrăznet care a atras tot potenţialul de contestaţie politică generat, pe de o parte, de revitalizatele "partide istorice", iar pe de altă parte de forţele externe care îşi exercitau în manieră directă influenţa politică asupra României. Chiar dacă a păstrat pîrghiile cele mai importante ale puterii, aproape peste noapte, FSN-ul ca actor politic de data aceasta, s-a trezit cu un deficit masiv de legitimitate, unul care avea nu doar să-i tareze iremediabil viitorul, ci şi să se întoarcă ca un bumerang pentru a semăna îndoială şi a distruge pentru totdeauna mitul purităţii "Revoluţiei din Decembrie". În încercarea de a acoperi acest al doilea deficit istoric, social-democraţia a fost îmbrăcată ca o haină de împrumut.

A treia componentă a deficitului social-democratic al PSD s-a născut odată cu decizia politică majoră de aderare la Internaţionala Socialistă! Unii au crezut că nu poate fi nimic rău în asta, ori că este vorba doar de un alt exerciţiu de imagine folositor: iată, "suntem vizitabili" şi ne putem duce în vizită la alţii; facem parte dintr-o mare familie politică internaţională! Născută din aceeaşi goană după iluzia saltului peste deficitul cronic de ştaif politic, mutarea a ignorat realitatea. Instituţia la care s-a afiliat PSD-ul nu numai că nu a făcut vreun bilanţ al prăbuşirii comunismului, nu numai că nu a revizuit în vreun fel experienţa istorică a comunismului ca sistem politic de opresiune, dimpotrivă, continuă să se reclame, în statute, ca şi în documentele ideologice, drept o mişcare aflată în linie directă şi neîntreruptă de continuitate cu socialismul şi comunismul secolului XX, cu ideile şi programele marxist-leniniste. În acest fel, prin aderarea la Internaţionala Socialistă, PSD-ul nu numai că nu se dezice de moştenirea istorică a comunismului, dimpotrivă şi-o asumă ca o componentă ideologică fondatoare, ceea ce contrazice masiv tot ceea ce afirmă această formaţiune politică, pentru consumul intern!

În sfîrşit, toate acestea pot fi tratate ca artificii şi "nimicuri intelectuale", faţă de argumentul zdrobitor, care identifică precis deficitul grav de coerenţă dintre PSD şi social-democraţie: practica politică şi de guvernare a acestui partid, din 1990 şi pînă astăzi. Un cameleonism politic abulic care s-a plimbat nestînjenit de la hiper-liberalism, la neo-conservatorism, fără să treacă aproape niciodată prin punctele critice ale social-democraţiei. Un traseu politic delimitat doar de două orizonturi: pe de o parte goana după satisfacerea poftelor, a intereselor materiale şi a orgoliilor care solidifică temporar diferitele grupuri din "structura de bază" a partidului, iar pe de altă parte electro-şocurile şi "comenzile politice" primite din mediul politic internaţional. Un partid a cărui realizare principală de guvernare este distrugerea bazei industriale a României şi odată cu ea a proletariatului său, cu greu ar putea fi bănuit că are ceva de a face cu social-democraţia!

La urma urmei, însă, de ce ar trebui să-i pese cuiva de toate astea, atî­ta vreme cît liderii politici ai social-democraţiei noastre formează un strat masiv al noii clase de îmbogăţiţi ai tranziţiei, iar voturile "maselor" curg în urne, ca de la sine?! Vorba aceea: "Ceea ce este, este!"

P.S. Nu, citatul nu e din Vanghelie, ci din Shakespeare; nu e spus cu gravitate de vreun înţelept, ci în batjocură, de un clown profesionist, Fabian, care le pune pe seama "acelui bătrîn călugăr din Praga, ce nu văzuse-n viaţa lui nici pană, nici cerneală, şi le spusese plin de duh, unei nepoate a Regelui Gorbodue!"