Cele trei viteze ale războiului rece

E, ca la Trabant! Replica redegistă a refegistei broscuţe Wolkswagen, de pe timpurile războiului rece. Avea doar trei viteze, zise în dulcele grai moldovinesc: înşet, înşetişor şi tăt pi loc, pi loc, pi loc! Dacă vă întrebaţi ce-are a face criza din Ucraina cu Trabantul?, o să răspund, fără ezitare: Cam tot atît cît are de a face şi cu războiul rece!

Graba cu care comentatorii evenimentelor internaţionale au recurs la prea puţin înţeleasa sintagmă "război rece", în încercarea de a face lumină asupra naturii şi direcţiei în care se îndreaptă evenimentele din Ucraina, nu are de ce să ne mire. Şablonul verbal şi mental este pîinea cea de toate zilele a jurnalierului mediocru, icoana ziaristului post-modern. De la clasa superpusă, adică de la acei oameni implicaţi decizional, la nivel înalt şi pe o bază permanentă, în politica mare, te-ai aştepta la ceva mai de soi. Clişeul "război rece" a înflorit, însă, la fel de uşor, şi pe buzele unor înalţi responsabili politici din Europa şi din Statele Unite, în legătură cu tensiunile marelui joc de şah dintre Rusia şi Ucraina. Dacă ar fi doar un exerciţiu metaforic, încă n-ar fi prea mare deranjul. Din păcate, este doar o nouă probă a inadecvării şi acutei lipse de mijloace pentru a înţelege realitatea internaţională şi modificările sale structurale; ceea ce explică, în bună măsură, gravele erori cu care ne-au obişnuit, deja, Marile Case ale Puterii.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale structurii numită "război rece" şi a fenomenelor politice internaţionale generate de ea, este precizia şi stabilitatea statutului de putere ale principalilor actori internaţionali: cele două super-puteri, poli, care organizează sistemul; un număr variabil de sateliţi privilegiaţi, ai fiecărui pol; sateliţi secundari, de o parte şi de alta a "marii bariere", care separă zonele de dominaţie ale fiecărui centru, la care se adaugă o zonă variabilă de "entităţi" necapturate, care influenţează foarte slab configuraţia principală, respectiv instituţii internaţionale care reproduc întocmai structura de putere a sistemului şi o consolidează - ONU, NATO-Tratatul de la Varşovia etc. Competiţia, confruntarea şi cooperarea sunt tipurile principale de interacţiune pe axa dintre poli, iar modularea jocului între acestea descrie cadrul general al marilor strategii desfăşurate. Jocul a fost inventat (paternitatea îi poate fi atribuită lui Winston Churchill) după încheierea celui de al doilea război mondial, avînd în rolurile principale SUA şi URSS. El s-a defăşurat în trei etape, sau regimuri de "temperatură": fierbinte, pînă la criza cubaneză, inclusiv; moderat, pînă la mijlocul anilor "80 şi tăt pi loc, pi loc, pi loc, pînă în 1989, cînd jocul s-a încheiat oficial, de comun acord (URSS-SUA) şi cu acte în regulă. Toate acestea nu mai există, astăzi, iar ideea că ar putea fi reinventate, pe axa Moscova-Kiev, este la fel de absurdă şi inadecvată datelor realităţii, ca şi aceea că Luna s-ar putea prăbuşi, mîine, pe Pămînt. Altfel spus, a confunda orice fel de competiţie sau confruntare în lumea internaţională, de astăzi, cu un "război rece", este cam acelaşi lucru cu a o lua pe Muma Pădurii drept Ileana Cosînzeana, pe motiv că ambele umblă prin pădure şi sunt de gen feminin! Lumea în care trăim este la antipozi, faţă de cea a războiului rece, iar unul dintre motivele fundamentale este tocmai lipsa de stabilitate şi precizie a statutului de putere al principalilor actori de pe scena internaţională. De la prăbuşirea URSS, marele joc al Rusiei are o singură finalitate fundamentală: recîştigarea şi recunoaşterea internaţională, (unanimă, dacă se poate), a poziţiei de "super-putere", de care s-a bucurat defuncta uniune sovietică. Reciproc, finalitatea dominantă a politicilor duse de competitorii Rusiei - de la Statele Unite, la China şi de la Uniunea Europeană, la noul val de actori principali pe arena internaţională, a fost să-i blocheze acest drum, sau să-i refuze recunoaşterea fără echivoc a statutului de super-putere. Este motivul pentru care, deşi primită în G8, Rusia are un loc doar pe strapontină în organizaţia marilor puteri industriale; este motivul pentru care au existat atîtea tentative de reorganizare, chiar desfiinţare (implicită) a ONU, ori duplicare a unora dintre funcţiile sale, în alte organizaţii (vezi OSCE), este motivul pentru care Rusia a fost inclusă într-o categorie specială de mari puteri emergente, BRIC, este motivul pentru care Rusia a căutat cu înverşunare refacerea jocului privilegiat de confruntare-cooperare cu Statele Unite, pe o agendă globală etc. Miza jocului cu Ucraina nu poate fi înţeleasă în afara acestui context, ca şi planul Moscovei de refacere a spaţiului privilegiat de dominare descris de arealul fostei URSS. Geo-politica nu este scopul, ci instrumentul. Ambiguităţile statutului de putere şi marile/bruştele fluctuaţii ale acestuia, după încheierea războiului rece, reprezintă coşmarul care bîntuie nu doar Rusia, ci în bună măsură şi Statele Unite, China, sau puterile hiper-regionale emergente, tip India, Brazilia. Contrar situaţiei războiului rece, lumea în care ne găsim va împinge nu unul (Rusia), în cazul de faţă, ci şi pe alţi actori principali să caute situaţii confrontaţionale, pentru că pe seama lor se poate obţine cîştigul de statut de putere, urmărit. Poliţa de asigurare pe care toţi aceşti competitori şi-o iau este ca situaţiile în care se angajează să fie puternic asimetrice, în favoarea lor. Cu alte cuvinte, confruntare, să fie, dar întotdeauna cu cei mai slabi, sau suficient de slabi, ca să fie siguri că rezultatul final le va servi interesele. Exact acesta este şi cazul jocului făcut de Rusia în Ucraina. O miză mare, dar un opozant suficient de slab în faţă, care oferă Rusiei siguranţa unor mişcări îndrăzneţe, chiar provocatoare, pentru a putea reangaja direct Statele Unite, ca partener privilegiat, pe agenda "marilor probleme globale"!!! Este un joc în care puterea contează, dar a cărui miză reală, principală, este un derivat: acreditarea şi recunoaşterea internaţională a statutului de putere! Nimic comun cu "războiul rece"!