Cercetarea şi Adevărul

Mai învăţaţii bisericii resping, astăzi, cu dispreţ, apartenenţa poruncii "crede şi nu cerceta" la corpul autentic al învăţăturilor creştine. Nu este de găsit, nicăieri, în textele autentificate! Ceea ce uită să spună este faptul că ea face parte dintr-o "ciorbă ideologică" servită enoriaşilor, pe lîngă textele biblice autentice, cînd sleită, cînd reîncălzită, de cel puţin 1000 de ani! La polul opus, se află o propoziţie, de asemenea des citată, care stă pe frontispiciul a zeci de universităţi, din întreaga lume, ba chiar şi pe cel al CIA!!, Evanghelia după Ioan (8, 32): "...şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi!" Un imn adus cunoaşterii şi cercetării, spun în cor cei care, fie folosesc citatele biblice pentru propriul interes, fără scrupule, fie fără să cunoască şi să cerceteze, ei înşişi, textele cu pricina. Dacă ar fi făcut-o, ar fi băgat de seamă că, în episodul respectiv, Iisus (în relatarea Apostolului Ioan) nu vorbeşte despre adevărurile vieţii omeneşti, ci despre Adevărul pentru adeverirea căruia Tatăl însuşi l-a trimis pe Pămînt, pe El, Fiul! Este unul dintre puţinele episoade biblice în care Iisus insistă explicit pe diferenţa radicală dintre El şi muritorii cărora a fost trimis să le dea Lumină, dintre Lumea Lui, a Tatălui, respectiv cea a oamenilor, dintre "Mesajul Său" şi "discursurile omeneşti", inclusiv cele generate în jurul credinţelor oficiale, tradiţionale. Aproape în termenii celebrei teoreme a lui Gödel, Iisus le spune fariseilor că este imposibil pentru oameni să "deducă", din cercetarea celor lumeşti, Adevărul pe care el îl aduce! Pardoxal, este unul dintre cele mai puternice episoade biblice care justifică propoziţia "crede şi nu cerceta"! Mesajul, fără echivoc: oamenii nu pot avea acces la Adevărul lui Iisus, decît pe calea Credinţei! Ceea ce, desigur, le lasă toată libertatea să cerceteze realitatea lumii din care fac parte, inclusiv pe ei înşişi şi credinţele lor! Poate că nu aş fi făcut această lungă incursiune în materialul controverselor biblice, dacă nu ar fi fost atît de concludent în privinţa modului în care oamenii, din interese de putere, ori încă şi mai meschine, sunt dispuşi să se înşele pe ei înşişi şi între ei, cînd vine vorba despre Adevăr, adevăruri şi cercetarea acestora.

A fost nevoie de un material, evident comandat, în revista de mare prestigiu ştiinţific, "Nature", pentru ca "să aflăm", de la alţii, că cercetarea din România este pe butuci!! Cea ştiinţifică! Problemele nu sunt invocate, însă, pentru a fi clarificate şi soluţionate, ci doar pentru a putea striga victorios-acuzator, pe cîmpia stearpă a politicii: "Ai lor sunt de vină!". În felul acesta, adevărurile despre cercetarea din România sunt încă o dată ocultate, iar şansa ca această activitate să mai însemne ceva în economia dezvoltării sociale, astăzi, ori într-un viitor previzibil, sunt prăbuşite în hăul atotcuprinzător al lui Zero. Dintr-o singură lovitură, atît moştenirea, cît şi prezentul cercetării ştiinţifice din România sunt trucate grosolan.

Moştenirea autentică, a fondatorilor, care la noi se manifestă abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, conţine, în sîmbure, un program bazat pe două idei: din sămînţa centrelor de cercetare, create în solul unei societăţi "predestinată" înapoierii, va răsări în mod natural, "organic", o elită de tip nou care, chiar dacă nu va putea înlocui elitele păguboase ale politicii, ar putea influenţa deciziile privind proiectele mari de dezvoltare socială. În subsidiar, un calcul simplu: oricît de mici ar fi la un moment dat efectele directe ale cercetării ştiinţifice, ele determină pe termen lung îmbunătăţiri radicale în viaţa socială, de la starea de sănătate a populaţiei, Cantacuzino, la starea economică, Madgearu, ori cea a gîndirii pozitive, Lalescu. După război, mînaţi de competiţia globală pentru putere, "conducătorii" lagărului socialist au adoptat programe menite să dezvolte infrastructura şi potenţialul cercetării. Totuşi, una era anvergura resurselor şi a proiectelor la centru, Moscova, şi alta prin cotloanele periferiei, Bucureşti. Loviturile demolatoare date acestei autentice moşteniri şi fragilelor sale dezvoltări ulterioare din România au început pe la sfîrşitul anilor '70 şi nu s-au mai oprit, de atunci încoace. De la resurse, infrastructură materială, organizare şi legiferare, pînă la pregătirea cercetătorilor, "viziunea conducătorilor" şi calitatea obiectivelor programelor de cercetare, totul a contribuit la scoaterea cercetării ştiinţifice din România pe linie moartă. Teama "corifeilor" politici ai ceauşismului faţă de concurenţa unei elite alternative, ştiinţifice, era prea apăsătoare! Din nefericire, Decembrie 1989 nu marchează nici o inflexiune în acest trend. Nu a existat nici cea mai mică umbră a intenţiei de a opri procesul degradării, ori de a începe construcţia a ceva nou, pe alte baze. Pînă şi Institutul de fizică atomică, una dintre puţinele comunităţi în interiorul căreia termenul de "cercetare ştiinţifică" a avut acoperire reală, în ultimii 70 de ani, a fost de mai multe ori pe punctul de a pune lacătul pe uşa de la intrare. Foarte probabil aşa s-ar fi întîmplat, dacă elitele domeniului nu ar fi reuşit să aducă la Măgurele unul dintre cele mai importante proiecte europene, în domeniul laserelor. Adevărul despre cercetarea ştiinţifică din România este mult mai grav şi mult mai dureros (pentru puţini!) decît cel, atît de parţial şi părtinitor, zugrăvit de revista "Nature". Adevărul crud este că ne-am plasat într-o poziţie mult inferioară celei de la care au plecat "părinţii fondatori". Ei, măcar, credeau cu toată tăria sufletească că trebuie făcut ceva pentru crearea nucleelor de cercetare ştiinţifică, în România, şi au făcut ceea ce au crezut că trebuie, în ciuda dificultăţilor herculeene pe care le-au avut de învins. Societatea de astăzi şi elitele ei, în primul rînd cele politice, nu sunt în stare nici măcar să înţeleagă de ce susţinerea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice reprezintă o investiţie obligatorie, dacă vrem ca România să-şi menţină şansa de acces la Viitor şi nu să fie garată definitiv în depoul Eşecurilor Istoriei. Şi, mă bate gîndul că tema elitelor alternative nu este deloc străină de starea dezastruoasă în care această ţară a fost adusă!