China, copacii şi pădurea

Pe maidanul ţîncilor rău crescuţi, ce îşi smulg neîncetat unul altuia găletuşa din mînă, îşi toarnă nisip în cap şi se bălăcăresc cu vorbe de ocară, mai colorat ca la uşa cortului, numit la noi "arenă politică", a intrat netulburat un oaspete. Cinci mii de ani de neîntreruptă civilizaţie şi cultură a "Puterii", pe care-i are în spate, îi dictează cu stricteţe şi precizie gesturile. Jocul, pe faţa netulburată de nici o altă cută, al zîmbetul său subţire, tip "Mona Lisa", este el singur un mesaj întortocheat, ca un roman de Agatha Christie. Desigur, nu se pune problema ca straturile suprapuse ale temelor, mai mult sau mai puţin încifrate, puse în circulaţie de China, la Bucureşti, cu această ocazie, să fie înţelese uşor, ori prea repede, de băştinaşi. Va mai trece o vreme, ceea ce în unităţile de măsură ale timpului civilizaţiei de pe marele rîu Chang Jiang (Yangtze), poate să însemne un secol, pînă să dăm noi de mintea românului cea de pe urmă şi să înţelegem, atunci, ceea ce ni se întîmplă astăzi!

După deciziile privind participarea noastră la Tratatul Atlanticului de Nord, relaţia privilegiată cu Statele Unite, respectiv integrarea, tîrîş-grăpiş, în Uniunea Europeană, actuala mutare a Chinei este al treilea nod strategic care ne leagă de lume. Nu de cea veche, ci de una nouă care, deşi nu s-a născut încă, se apropie de încheierea dezvoltării sale embrionare.

În logica vechiului sistem de putere al lumii, apariţia şi acţiunile Chinei în spaţiul geopolitic din care România face parte a avut valoarea "soluţiei neconvenţionale". În logica bivalentă a războiului rece, China, cu mijloacele limitate de care dispunea atunci, a încercat să creeze un micro-spaţiu de manevră, "artificial", pentru ţările Europei de Sud-Est. El nu asigura evadarea din dihotomia absolută Est-Vest, dar promitea o şansă pentru valorificarea unor atuuri specifice şi beneficii pentru cei ce s-ar fi încumetat să încerce. Albania lui Enver Hoxha a jucat această carte într-o formă radicală, primitivă şi tragică, părăsind Tratatul de la Varşovia, dar îngheţînd ţara pentru o jumătate de secol în sistemul unei dictaturi stranii, fără alt efort în plan intern, decît înlocuirea unei ideologii totalitare, cu alta. România anilor 1970 a folosit oportunitatea pentru a se însera în acest special interstiţiu al bipolarităţii care i-a permis, nu pentru mult timp, dar semnificativ, să încaseze beneficii politice şi economice, simultan, din partea Chinei, a Statelor Unite, respectiv a Europei Occidentale. Cît de mult a însemnat pentru China acest exerciţiu şi cît au preţuit liderii ei rolul jucat de România, aveam să înţeleg, pe viu, cînd am avut prilejul să-l văd pe fostul Preşedinte Jiang Zemin vorbind despre România şi locurile sale minunate, în timp ce-şi muta mîna prin aer, pe ceea ce am înţeles într-un tîrziu, era harta imaginară a ţării mele, pe care el şi-o proiecta în faţa ochilor, la detaliu. Recita din Eminescu şi, nu că aş fi vreun abstinent, dar părea să ştie ceva mai multe despre pălinca de Zalău, decît mine!

După vechile scheme de putere, nu puţini s-au grăbit să pună actuala mutare politică a Chinei în acelaşi cadru. Surpriza nu este la Bucureşti, ci la Bruxelles, unde te-ai fi aşteptat să fie o concentraţie ceva mai ridicată de glagorie politică, decît pe malurile Dîmboviţei! Aş, ti-ai găsit! Al' de Vasile Roaită, "pe stil nou", s-a agăţat de sirenă, să tragă semnalul de alarmă: China vrea să rupă Uniunea Europeană! Ei, ce să zic, ne-am procopsit! Păi, pînă mai ieri, România nu făcea nici cît o ceapă degerată, era numai bună de dat afară din UE, unde oricum nu s-a integrat nici cît negru sub unghie, nu mai zic că nu ar fi trebuit primită niciodată! Acum, dintr-o dată, nici mai mult, nici mai puţin, România, cu puţină investiţie chinezească, stă să rupă Europa!!!! Măi, să fie, de unde se trezise balaurul românesc!

Cea de a doua eroare gravă de interpretare a mutării chinezeşti este cea a ruperii de context. Partida din care fac parte prezenţa şi programul premierul Li Keqiang la Bucureşti nu este una "China împotriva Restului lumii". Iar motivul este foarte banal: această partidă nu se joacă nicăieri! În noua structură de putere a lumii, rolul şi locul Chinei sunt definite într-un sistem complex de relaţii cooperare-competiţie, pe axele Beijing-Washington şi Beijing-Moscova. Cheia imediată a acestei mutări se lasă relativ uşor descifrată, prin logica efectelor. Dacă proiectele de investiţie pentru care s-a bătut palma şi s-au semnat actele la Bucureşti, în aceste zile, se vor materializa, atunci România începe să devină ceea ce potenţialul ei, risipit pînă acum în cele patru vînturi de băştinaşi, cu ajutorul deloc dezinteresat al vînătorilor de chilipiluri din zările occidentului, îi dădea dreptul să devină! O ţară cu o "greutate" economică şi politică, internă şi internaţională, care contează, cu adevărat, în echilibrul de putere zonal. Nu să fie, vreodată, "buricul pămîntului"; nu este şi nici nu va fi cazul, vreodată! Suficient, însă, ca să poată dezvolta singură, prin mijloace proprii şi prin cooperare, elementele de putere necesare stabilităţii sale şi ale micii arii geo-politice din care face parte. Europa a dovedit că nu are resurse şi nici interese stringente pentru a propulsa România, chiar şi integrată în UE, în această direcţie; preferă să înhaţe firimiturile care rezultă din neo-colonizarea temporară, la limită chiar din dezintegrarea României. Statele Unite, la rîndul lor, nu par să aibă instrumente adecvate, la nivel economic, pentru "spaţiile mici" şi nici "tehnologiile" de intervenţie adecvate. Modelele la scară mare (cu preponderenţă cele speculative!) domină logica prezenţei economice americane în lume, chiar şi acolo unde interesele ar dicta altceva! Chiar dacă vor, SUA nu pot şi nu ştiu să ajute prea mult România, dincolo de "umbrela strategică" pe care au deschis-o deja! Mesajul Chinei este simplu şi direct: noi ştim, putem şi vrem (avem interes!) ca această zonă, avînd ca pivot România, să nu se prăbuşească; mai mult, să se consolideze! Iar fără bani, investiţii şi dezvoltare, consolidarea nu este posibilă. Acesta este rolul asumat de China în Europa de Sud-Est, foarte probabil cu acordul explicit al Statelor Unite şi cu cel al restului Europei, chiar dacă acesta din urmă este dat mai mult de nevoie, decît de voie.

De altminteri, tot ceea ce se va întîmpla Europei, în ansamblul ei, în condiţiile Lumii Noi, va fi, în cea mai mare măsură, rezultatul cooperării-competiţiei în triunghiul SUA-Rusia-China şi prea puţin rezultatul dorinţelor, ori al viselor de care mai este în stare Vechea Europă!