Cîte ceva despre libertate

Dacă te iei după dimensiunile scandalului mediatic, ba chiar şi după reacţia supra-îngrijorată a Senatului României, de data aceasta, subiectul zilei pare să fie libertatea... presei! Doar că, aşa ceva nu există! Sintagma, larg folosită atît de "specialişti", cît şi de omul de rînd, care-şi dă cu părerea, în mod natural, este o mistificare. Libertăţile şi anume cele fundamentale, consemnate şi consacrate de documente juridice internaţionale, dar şi de textele constituţionale din aria de civilizaţie occidentală sunt atribute ale oamenilor reali, din carne, oase, sînge şi suflet, cei care se nasc, trăiesc şi mor constrînşi de tot felul de chingi ale autorităţii, mai ales de cele ale instituţiilor publice, dintre care cele mai opresive şi greu de stăvilit sunt, de departe, cele ale statului. Statele moderne au ajuns nişte maşinării quasi perfecte de constrîngere şi reducere a libertăţii oamenilor. Ele hotărăsc, aproape discreţionar, dacă eu şi dumneavoastră existăm sau nu (ca persoane fizice!), ce, cît şi cum învăţăm, unde şi în ce condiţii putem deveni angajatul cuiva, cîţi bani avem în buzunar şi unde trebuie să îi ţinem, cum trebuie să îi cheltuim, cum ne distrăm, cu cine şi în ce condiţii putem avea copii, ce şi cît moştenim şi cît îi datorăm statului pentru acest "privilegiu", cînd trebuie, la o adică, să ne încolonăm cu, sau fără o puşcă în spate, ca să murim pentru "gloria" sau "salvarea" statului care a avut bunăvoinţa să ne impună toate restricţiile despre care tocmai am pomenint, în schimbul "privilegiului" de a ne recunoaşte şi accepta ca cetăţeni ai săi. Sclavia cetăţeanului modern, faţă de statul care îl devoră este cvasi totală. Nici măcar semnul cu fierul roşu nu mai lipseşte, doar că el se află deocamdată pe o bucată de plastic pe care suntem obligaţi să o purtăm cu noi în permanenţă, ca pe o zgardă, sub ameninţarea unor grave consecinţe juridice, respectiv să o prezentăm oricărei autorităţi statale care are chef să ne controleze identitatea. În curînd, însă, s-ar prea putea să o purtăm şi pe aceasta pe sau sub piele, la propriu, sub forma unui cip! Ei bine, gîndirea occidentală nu a inventat decît un singur remediu serios pentru a combate această nestăvilită şi mereu crescută sete de servitute a maşinăriilor statale moderne, Carta Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale, pe care le-a declarat nu doar inalienabile, ci aparţinînd intrinsec fiinţei umane în virtutea unei ordini de drept aflată deasupra oricărei instanţe lumeşti (statale) născătoare, ori purtătoare de norme juridice şi autoritate: calitatea de OM, fiinţă purtătoare a unei scîntei de Dumnezeire, singura despre care ştim cu siguranţă că nu ne-a dat-o statul, deci nici nu are vreun drept să ne-o ia! Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub egida Adunării Generale, în 1948, la care toate statele membre ale ONU subscriu, cu obligaţii juridice ferme care decurg din acest angajament, consemnează la art. 19: dreptul inalienabil la libertatea de opinie şi expresie, cu precizarea că acest drept include libertatea de a deţine opinii, precum şi aceea de a căuta, primi şi împărtăşi informaţii şi idei, prin orice mijloc media, fără nici un considerent privind frontierele. Cea mai radicală formă constituţională de apărare a acestui drept rămîne însă Primul amendament al Constituţiei SUA, adoptat încă din 1791, cel care prevede, între altele, că nici o autoritate nu poate legifera împotriva sau pentru a restrînge libertatea de expresie (libertatea cuvîntului), ori pentru a restrînge libertatea presei. După cum era de aşteptat, la acest capitol, Constituţia României, da... da... cea încă în vigoare, este bolnavă de ambiguitate, autorizînd restricţionarea acestui drept, care... în virtutea documentelor internaţionale nu poate fi restricţionat!!! Art. 30 proclamă libertatea de exprimare a gîndurilor, opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, ne asigură că cenzura este interzisă şi că publicaţiile nu pot fi suprimate. Practic, anulează toate aceste drepturi, imediat ce le-a enunţat, pretinzînd ca exercitarea lor să nu aducă atingeri altor drepturi, cîtuşi de puţin fundamentale! cum sunt dreptul la propria imagine, la onoare (!!!) sau demnitate. Pe baza acestor prevederi, este de mirare că nu i-a venit încă nimănui ideea de a înfiinţa o autoritate de stat, un paznic autorizat care să vegheze ca nu cumva opiniile exprimate de careva să ne fi atins demnitatea, onoarea şi imaginea proprie, a fiecăruia şi a oricăruia dintre noi, cetăţenii demni şi onorabili ai statului!!! Deocamdată, treaba a fost lăsată doar pe umerii şi aşa firavi ai justiţiei, care trebuie să decidă în fiecare caz supus spre judecată, ce şi cum!

Faptul că societatea României, în general, şi oamenii ei politici, în special, suferă de un acut apetit autoritarist nu mai trebuie demonstrat. Dintotdeauna, oamenii politicii noastre au fost supăraţi pe presă, şi atunci cînd se tipărea sub teasc şi astăzi cînd zburdă pe net; dintotdeauna oamenii politicii noastre au năduşit inventînd legi, restricţii şi penalităţi pentru cei care folosesc presa ca mijloc de exprimare a opiniilor; dintotdeauna oamenii politicii noastre au încercat şi au reuşit să-şi creeze presa lor "de curte" pe care, cruntă ironie a soartei, au fost în continuare supăraţi! Cu o tristă undă de umor, "Ultima oră" a lui Mihail Sebastian conţine descrierea arhetipală a relaţiilor dintre politică şi presă în societatea României.

Ca în multe alte cazuri, scandalul "Antene vs Anaf" tinde să ascundă pădurea sub mulţimea de copaci! Problema nu este nici cît de departe au împins oamenii antenelor "înregimentarea politică", nici cît de departe evoluează de normele deontologice ale profesiei jurnalistice, nici cît de departe au mers cu măsurile abuzive cei care, deţinînd pîrghiile puterii de stat, şi-au făcut o ambiţie personală din suprimarea unui centru de opinie care le era declarat şi ireductibil ostil; problema nu este nici cine şi nici cîtă dreptate ar avea, ci cu totul alta! Problema este dacă societatea României are vreo şansă să se convertească la "religia" Valorilor Umane Fundamentale, pentru care Libertatea reprezintă piatra de boltă. Întrebarea este dacă societatea României are resursele de voinţă şi apetitul de schimbare capabile să construiască ceva trainic, folosind acest reper, al Libertăţii, iar nu cîrjele mereu nesigure şi frînte ale măsurilor poliţieneşti, restrictive, punitiv-dictatoriale, pentru care a fost dresată atîta amar de vreme şi cu care, din nenorocire, a ajuns să fie atît de obişnuită şi de împăcată.