CLIENŢII CER CA LEGEA DIP SĂ SE APLICE TUTUROR CREDITELOR DE NEVOI PERSONALE CU IPOTECĂ: "Darea în plată poate însemna aducerea contractelor vechi în legalitate"

Clienţii bancari cer ca Legea dării în plată să se aplice tuturor contractelor de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă, nu doar celor care vizează construcţia sau amenajarea unei locuinţe, altfel modul de aplicare a legii ar fi discriminatoriu.

Cinci asociaţii de consumatori au formulat o amplă scrisoare deschisă adresată deputaţilor din Comisia Juridică, în urma anunţului făcut de deputatul liberal Daniel Cătălin Zamfir, iniţiatorul proiectului de lege, care a spus că i-a convins pe colegii săi din PSD ca legea să poată fi aplicată şi celor care au contractat împrumuturi de nevoi personale destinate ridicării sau refacerii unei locuinţe.

Consumatorii au evidenţiat, în scrisoarea lor, că împrumuturile de nevoi personale garantate cu ipotecă nu erau legiferate la momentul când au fost acordate, în perioada 2007-2008 existând reglementări doar pentru creditele de consum şi pentru cele ipotecare. Clienţii arată, astfel, că "împrumuturile de nevoi personale cu ipotecă au fost date cu încălcarea legii".

Daniel Zamfir consideră că temerile consumatorilor sunt perfect îndreptăţite, adăugând: "Asociaţiile semnatare susţin ca Legea dării în plată să se aplice şi acestor credite de nevoi personale cu ipotecă. Atâta vreme cât banca a considerat că ipoteca este acoperitoare pentru valoarea creditului, iar principiul nostru este ca banca să împartă riscul cu clientul, Legea ar trebui să acopere şi aceste împrumuturi. Nu putem, pentru câţiva oameni care poate că s-au împrumutat la bancă să joace la cazinou, să excludem din lege o majoritate. Ar fi o mare nedreptate. Pentru cei care trebuie excluşi din lege am introdus plafon".

Fostul bancher Radu Georgescu opinează că este legitim ca Parlamentul să dorească delimitarea cazurilor. "În orice caz, dacă în perioada respectivă s-a produs o anomalie, atunci o situaţie anormală nu poate fi reglementată printr-o lege normală", conchide domnia sa.

• • •

Scrisoarea consumatorilor

"(...) Pentru «dobândirea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau unei construcţii, realizate sau care urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei construcţii», băncile din România trebuia să acorde credite ipotecare pentru investiţii imobiliare, conform Legii nr. 190/1999 şi Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar ale BNR.

Instituţiile de credit au acordat în perioada 2007-2008 un număr foarte mare de credite pe care împrumutaţii le-au utilizat în scopurile mai sus menţionate, încheind însă cu aceştia convenţii/contracte de credit având ca obiect «nevoi personale», «acoperire cheltuieli curente», «nevoi nenominalizate» şi altele, cu ipotecă asupra unui bun imobil aflat cel mai adesea în proprietatea familiei titularului de credit, uneori în proprietatea altor persoane care au acceptat să devină garanţi ipotecari ai împrumutatului.

Deşi denumite ca atare, aceste credite nu sunt credite de nevoi personale în sensul Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice şi în sensul Normelor BNR, întrucât depăşeau 20.000 euro şi au fost acordate pe o perioadă care depăşea 5-10 ani (perioada de creditare pentru un credit de nevoi personale).

Edificator în acest sens este chiar textul Legii creditului de consum.

«Art. 3. - (1) Prezenta lege nu se aplică:

a) contractelor de credit sau contractelor prin care se acordă creditele destinate în principal să permită achiziţionarea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren ori construcţie realizată sau care urmează să fie realizată în baza unui proiect;

b) contractelor de credit acordate în scopul renovării, reconsolidării sau îmbunătăţirii unei construcţii;

k) contractelor de credit sau prin care se angajează să acorde credit, garantate prin ipotecă asupra unui bun imobil, în măsura în care acestea nu sunt deja exceptate conform lit. a) şi b), dispoziţiile art. 5 aplicându-se în mod corespunzător;

g) contractelor de credit pentru valori mai mici decât suma de 200 euro sau mai mari de 20.000 euro».

Prin urmare, deşi denumite de către instituţiile de credit «credite de nevoi personale» - nu sunt credite de nevoi personale în sensul legii care reglementa acest tip de credite şi nici în sensul normelor BNR! Putem bănui motivele pentru care în loc să acorde credite ipotecare pentru investiţii imobiliare, aşa cum le-a fost solicitat (ştim cu toţii că aşa începe orice discuţie cu ofiţerul de credit - «doresc un credit»- «pentru ce?»- «să îmi cumpăr/construiesc o casă»...), băncile au preferat să acorde acest tip de credit cu ipotecă deghizat în credit de nevoi personale.

Un prim motiv ar fi acela că în primăvara lui 2007, înainte de boom-ul creditării, BNR abrogă Norma nr. 10 din 27 Iulie 2005 (...) privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice care obliga băncile să încadreze un credit într-una din cele două categorii: de consum sau pentru investiţii imobiliare:

«Art. 2. - (1) Instituţiile de credit sunt obligate să încadreze creditele destinate persoanelor fizice în una dintre următoarele categorii:

a) credit de consum - reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică în vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului şi/sau ale familiei acestuia ori pentru achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu unei investiţii imobiliare, în sensul prevăzut la lit. b);

b) credit pentru investiţii imobiliare - reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică, inclusiv credit ipotecar, având ca destinaţie dobândirea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau unei construcţii, realizate sau care urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei construcţii ori pentru viabilizarea unui teren.

(2) Încadrarea creditelor de refinanţare potrivit alin. (1) se va realiza în funcţie de categoria creditului iniţial a cărui rambursare este astfel finanţată».

Prin Regulamentul nr.3/2007 al BNR, dispare obligativitatea băncilor de a încadra creditul într-una din cele două categorii reglementate fiecare de o lege specială, astfel încât creditele se acordă conform reglementărilor interne ale împrumutătorilor care prevăd condiţiile de acordare, tipul de credit şi gradul de îndatorare:

Regulament nr. 3 din 12 martie 2007 (...)

«CAPITOLUL II

Dispoziţii privind finanţarea persoanelor fizice

Art. 2. - Acordarea, garantarea şi derularea creditelor destinate persoanelor fizice se realizează pe bază contractuală, în conformitate cu reglementările interne ale împrumutătorilor, aprobate de organele competente conform prevederilor actelor constitutive, în cazul împrumutătorilor persoane juridice române, şi, respectiv, de organele statutare, în cazul sucursalelor împrumutătorilor persoane juridice străine.

Art. 3. - (1) Împrumutătorii desfăşoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere.

Art. 4. - Împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor interne, în concordanţă cu profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele:

a) modalitatea de organizare a activităţii de acordare şi derulare a creditelor destinate persoanelor fizice şi, după caz, condiţiile de garantare pentru fiecare tip de credit;

b) categoriile de clienţi eligibili pentru finanţare;

c) procedura de clasificare a clientelei-ţintă pe categorii de risc de nerambursare, fundamentat pe profilul general de risc al împrumutătorului;

d) categoriile de venituri considerate eligibile de către împrumutător, diferenţiat pe categorii de clientelă, precum şi coeficienţii de ajustare aferenţi în funcţie de gradul de certitudine şi de caracterul de permanenţă ale acestora;

e) categoriile de cheltuieli care se deduc din veniturile eligibile în scopul determinării gradului total de îndatorare, incluzând cel puţin cheltuielile de subzistenţă şi angajamentele de plată altele decât cele de natura creditului;

f) nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, diferenţiat pe categoriile de clientelă, şi fundamentarea nivelurilor stabilite; gradul total de îndatorare se determină, ca pondere a angajamentelor totale de plată decurgând din credite sau alte finanţări rambursabile în veniturile eligibile, din care s-au dedus cheltuielile prevăzute la lit. e);

g) metodologia de reconsiderare periodică a coeficienţilor de ajustare a veniturilor şi nivelurilor maxime admise pentru gradul de îndatorare, în vederea asigurării acurateţei acestora pe o bază continuă.

Art. 6. - Până la îndeplinirea condiţiei prevăzute la alin. (1) al art. 3, împrumutătorii care la data intrării în vigoare a prezentului regulament desfăşoară activitate de creditare a persoanelor fizice aplică normele interne de creditare în vigoare la data publicării prezentului regulament, nivelul maxim al gradului de îndatorare fiind limitat la 40%».

Aşa se face că apare pe piaţă, e adevărat - cu acordul BNR, conform art. 3 (1) - un nou tip de credit - creditul de nevoi personale garantat cu ipotecă, creşte gradul de îndatorare nepermis de mult, se strecoară clauze abuzive... totul în baza reglementărilor interne ale împrumutătorilor, în goana acestora după profit, poziţii mai înalte în top, cotă de piaţă etc.

Acest tip de credit nu este reglementat nici de Legea nr. 289/2004, din 24/06/2004, Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 319 din 23/04/2008, privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, nici de Legea nr. 190/1999 privind Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, neîncadrându-se în condiţia acestei legi: Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare va fi garantat prin ipoteci, asupra imobilului - teren sau construcţii - pentru care se acordă creditul.

În urmă cu un an, aflam de la audierile BNR că doar 20% din totalul creditelor îl reprezintă creditele ipotecare imobiliare. Tot de la BNR aflam că în totalul creditelor există 140.000 de credite acordate prin programul Prima Casă. De asemenea, într-o declaraţie, domnul Cinteză arăta la sfârşitul anului trecut că:

«De fapt, evidenţele arată că numărul total de CNP-uri care înregistrează credite ipotecare este de 316.052. Din acest total, 177.576 de împrumuturi au fost luate pentru achiziţionarea unui activ imobiliar. Restul sunt credite de consum garantate».

Cifrele vehiculate ne debusolează! 177.576 pentru active imobiliare, incluzând creditele pentru Prima casă?! Cu atât mai mult cu cât nu am reuşit să aflăm de la BNR, explicit, care este totalul creditelor de consum garantate şi mai ales de ce ar fi garantate dacă reprezintă, real, credite de consum!!!

La fel cum nu am reuşit să aflăm dacă aceste statistici includ sau nu creditele exportate! Dată fiind această secretomanie şi în lipsa unor informaţii concrete, noi putem doar estima că există sute de mii de credite în derulare, care au avut ca destinaţie cumpărarea/construirea unei locuinţe! Mult sub jumătate însă din titularii acestor credite sunt titularii unui contract din care să rezulte destinaţia creditului!

Domnilor deputaţi,

Înţelegem şi este de apreciat că domniile voastre doriţi să excludeţi de la aplicarea legii «şmecherii»! Aţi reuşit, prin introducerea plafonului, să îi eliminaţi pe toţi şmecherii care au contractat credite de valoare mare, expresie a standardelor lor mai înalte de viaţă/condiţii de locuit. Însă considerăm că în demersul de a elimina şi a-i penaliza în felul acesta şi pe «şmecheraşi», respectiv pe acele persoane iresponsabile care s-au împrumutat pe o perioadă de 20-30 ani şi au folosit banii pentru a-şi cumpăra maşini de lux, excursii în locuri exotice, pentru shopping sau pentru a-i juca la casino (pentru că acestea sunt exemplele pe care domniile voastre le-aţi dat - precum, înaintea dumneavoastră, avocaţii de bănci - adversarii noştri în procesele pe clauze abuzive), veţi face inaplicabilă legea pentru un număr foarte mare de persoane care s-au împrumutat pentru o locuinţă însă în contractul lor de credit nu se menţionează acest lucru!!!

Nu este vina persoanei care s-a împrumutat pentru o locuinţă că pe contractul său de credit scrie «de nevoi personale»! Aşa cum bine cunoaşteţi, aceste contracte de credit sunt contracte de adeziune, formulate de creditor, împrumutatul neavând niciun cuvânt de spus în privinţa formulărilor. «Nevoile personale» sunt diverse, la fel ca oamenii care le generează, însă a spune despre un credit de zeci de mii de euro că e acordat pe 25 ani unei persoane cu venituri medii, în vederea «acoperirii cheltuielilor curente», ar trebui să vă ridice un semn de întrebare! Ce nevoi personale de 200.000 CHF ar putea avea doi soţi bugetari?! Care ar putea fi «cheltuielile curente» ale unei familii ale căror venituri totalizează 3000 lei/lună? Printr-un acelaşi tip de contract de «nevoi personale garantat cu ipotecă» se prea poate să se fi finanţat nevoi personale obscen de scumpe, dar aveţi în vedere că exemplelor pe care domniile voastre le imaginaţi (sau poate le cunoaşteţi), putem opune alte exemple reale, dovedite cu documente! Astfel, unor operaţii estetice şi danturi hollywoodiene finanţate prin credite bancare, noi opunem cazuri reale ale unor persoane care s-au împrumutat pentru a-şi salva copiii sau părinţii prin intervenţii chirurgicale şi tratamente pentru care şi-au ipotecat casele. Unor excursii fabuloase făcute pe banii băncii, noi putem să opunem nevoia de a se muta în alt oraş pentru a scăpa de un soţ şi tată abuziv. Unor limuzine şi ambarcaţiuni, noi vă opunem un apartament confort redus la etajul 10 al unui bloc comunist sau nou şi plin de vicii ascunse. Exemplele pot continua, dar să ne aducem aminte de ce ne învaţă juriştii:

Că «norma juridică are un caracter general şi impersonal. Dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte, ci pentru toţi - Ulpianus. Legea - considera Aristotel - trebuie să dispună absolut într-un mod general, pe când actele omeneşti reprezintă cazuri particulare. Generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupun cuprinderea tuturor cazurilor şi nici a tuturor situaţiilor în care se poate afla un subiect. Întrucât norma juridică nu poate fi pe gustul fiecărui subiect, ea tinde să fie, cel puţin, pe gustul a cât mai multora» Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag.124.

«Neque leges ita scribi possunt, ut omnes casus qui quandoque incidetiat comprehendantur, sed suficit la quae plerum accidunt continert» (legile nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar fi ivit vreodată, dar este suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori), scria profesorul de drept Nicolae Popa, judecător CCR şi preşedinte al ÎCCJ, citându-l pe Iulianus.

Prin urmare, dacă domniile voastre aveţi cunoştinţă despre tot atâtea cazuri de şmecheraşi cu bolid, ambarcaţiune, silicoane şi alte delicateţuri pe banii băncilor - deşi aceste persoane nu au fost şi nici nu vor fi obligate vreodată să justifice cheltuirea sumelor împrumutate, ci în cazul în care nu îşi mai plătesc ratele vor avea aceeşi soartă cu persoanele despre care facem noi vorbire, garanţia va fi executată şi banca le va popri veniturile până la adânci bătrâneţe - pe câte avem noi despre persoane care s-au împrumutat în vederea achiziţionării/construirii unei locuinţe... găsim pe undeva firesc să nu doriţi ca aceştia «să beneficieze» de legea dării în plată, dar găsim nedrept ca oamenii cărora li s-a etichetat (cu încălcarea legii!) creditul ca fiind de nevoi personale, să fie şi ei pedepsiţi!

Binevoieşte BNR să vă răspundă cu date concrete la întrebarea: Câte credite de nevoi personale/acoperire cheltuieli curente, garantate cu ipotecă asupra unui bun imobil, acordate pe 20-25-30 ani sunt? Pentru că Legea 190/1999 prevedea la Art. 2. că împrumutul ipotecar pentru investiţii imobiliare se acordă pe o perioadă de minimum 5 ani pentru persoanele juridice şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice.

Iar Normele BNR arătau că un credit de nevoi personale se acordă pentru mai puţin de 20.000 euro şi pentru maxim 5 ani (actual) - 10 ani (în trecut).

Câte asemena credite cărora nu li se aplică nici legea creditului imobiliar şi nici legea creditului de consum s-au acordat în 2007-2008 şi de ce oare normele interne ale băncilor au «scăpat» din vedere prevederile acestor două legi care reglementau la acea vreme cele două tipuri de credit pentru a permite acest tip de credit nou «de consum/nevoi personale garantat cu ipotecă»? Dacă cifrele, ţinute la secret de BNR, vor arăta - ceea ce noi presupunem, bazându-ne pe realitatea pe care o studiem de şase ani de când ne luptăm cu clauzele abuzive din contractele de credit ale românilor - că sunt zeci de mii de persoane în această situaţie, daţi-ne voie să ne exprimăm regretul că în dorinţa de a-i exclude/penaliza pe nişte iresponsabili, legiuitorul îi nedreptăţeşte pe aceşti consumatori care nu au altă vină decât aceea că pe contractul lor nu scrie ipotecar - imobiliar!

Ce le veţi putea răspunde acestor oameni? Că au avut ghinion? Ei vor fi în situaţia de a li se contesta de către bancă stingerea datoriei prin darea în plată a bunului ipotecat pe motiv că banca le-a acordat un credit «pentru acoperire cheltuieli curente», «nevoi nenominalizate»...şi vor trebui să facă dovada că, de fapt, banii s-au dus pe o casă!

Ştiţi prea bine că în instanţă, «ceea ce nu se poate proba, nu există!». Banca însă «probează» cu însuşi contractul de credit al cărui obiect este finanţarea unor nevoi personale/cheltuieli curente, că ea a oferit un credit la care legea dării în plată nu se referă, decât dacă clientul demonstrează că a fost «în vederea achiziţionării, construirii, amenajării unei locuinţe»...

Cum va face o persoană dovada că şi-a construit o casă în regie proprie? A păstrat timp de 8-9 ani toate facturile şi chitanţele? Cum va face altcineva dovada că «nevoile personale» reprezentau de fapt avansul sau completarea sumei acordate prin credit ipotecar spre a plăti preţul solicitat de vânzător? De ce trebuie să ajungă aceşti oameni să probeze în faţa judecătorului cum au cheltuit banii din credit, pentru că banca le-a încadrat «greşit» şi din raţiuni numai de ea ştiute la «nevoi personale»?! Ce se întâmplă dacă nu pot proba că banii din credit s-au dus integral într-o casă, deşi aşa au stat lucrurile, acum - la distanţă de 8-9 ani de la momentul achiziţiei/construirii?! Îşi va invoca senină banca propria culpă în faţa instanţei? Va spune banca, oare, că acel credit i-a fost solicitat de către client pentru o casă, dar ea l-a oferit deghizat într-un credit de nevoi personale?

Probabil că era mult mai confortabil pentru creditor să scape de îngrădirile legii creditului ipotecar care restricţiona numărul comisioanelor, impunea precizarea DAE şi explicitarea formulei dobânzii, precum şi a costurilor totale ale creditului! Probabil şi normele BNR le dădeau prea mult de lucru cu asemenea credite şi şi-au spus că pot percepe comisioane de monitorizare credit, administrare, gestiune, risc şi fără contraprestaţie şi prea mult efort, după cum se poate vedea mai jos:

Normă metodologică nr. 3 din 17 aprilie 2000 de aplicare a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare

«Art. 10. - Suma creditului acordat va fi pusă la dispoziţie împrumutatului, eşalonat sau integral, în conformitate cu prevederile contractului de credit ipotecar. În cazul creditelor ipotecare acordate pentru cumpărarea imobilelor, sumele respective vor fi virate, la indicaţia împrumutatului, într-un cont deschis pe numele vânzătorului. În cazul creditelor ipotecare pentru construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor sumele vor fi avansate constructorului la indicaţia împrumutatului, în conformitate cu planul de finanţare întocmit în acest scop.

Art. 11. - Pe durata creditului ipotecar, împrumutătorii au obligaţia să urmărească îndeplinirea condiţiilor prevăzute în contractul de credit ipotecar, referitoare la: destinaţia sumelor avansate, planul de finanţare întocmit în cazul creditelor acordate pentru construirea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea imobilelor şi rambursarea la scadenţă a ratelor de credit şi de plată a dobânzii aferente, precum şi bonitatea împrumutatului.

Art. 12. (1) - Pentru sumele care au fost puse la dispoziţie împrumutatului, eşalonat sau integral, acesta trebuie să prezinte împrumutătorului documente, precum: contract de vânzare-cumpărare, facturi fiscale, chitanţe fiscale care să ateste utilizarea creditului ipotecar pentru destinaţia stabilită în contractul de credit ipotecar. (2) În cazul creditelor ipotecare acordate pentru construirea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea imobilelor, inspectorii de credite vor verifica, cel puţin o dată la 3 luni, încadrarea constructorului în graficul de execuţie al lucrărilor. În cazul creditelor ipotecare acordate pe baza unui plan de finanţare, inspectorul de credit va verifica modul în care sunt îndeplinite condiţiile cuprinse în planul de finanţare, în special cele referitoare la valoarea sumelor avansate şi la termenele de execuţie. (3) În cazuri justificate, împrumutătorii pot suplimenta creditele ipotecare deja acordate, cu respectarea în mod corespunzător a condiţiilor prevăzute la art. 6-10.

Art. 13. - Pe durata derulării creditului ipotecar, inspectorii de credit vor urmări în permanenţă bonitatea beneficiarilor de credit ipotecar, în vederea evaluării modificărilor intervenite în situaţia financiară a împrumutatului. Prin normele interne de lucru, se vor stabili atât documentele, cum sunt bilanţul contabil, balanţa de verificare, declaraţia de venit, cât şi periodicitatea cu care acestea trebuie prezentate împrumutătorului. Pe baza datelor înscrise în aceste documente, precum şi a celor obţinute din alte surse, împrumutătorul va evalua pe toată durata derulării creditului ipotecar, capacitatea împrumutatului de a rambursa la scadenţă ratele de credit şi de dobândă».

Norma nr. 16 din 18 decembrie 2003 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice nr. 3/2000 de aplicare a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare

«Art. 6. (1) - Creditele ipotecare se acordă pe bază de contract de credit ipotecar prin care se stabilesc cel puţin condiţiile de scadenţă, dobândă şi valoare a garanţiilor, precum şi clauzele referitoare la neonorarea la scadenţă a principalului şi/sau a dobânzii. (2) Valoarea unui credit ipotecar nu poate depăşi 75% din valoarea imobilului pentru achiziţionarea căruia se solicită creditul şi/sau din valoarea devizului estimativ, astfel încât valoarea garanţiilor, prevăzută în raportul de evaluare întocmit în condiţiile art. 8 alin. (2), să nu fie mai mică de 133% din valoarea utilizată a creditului ipotecar.

Liniuţa a treia de la litera a) a alineatului (1) al articolului 8 va avea următorul cuprins:

- informaţii despre bonitatea solicitantului. În acest scop se face o analiză comparativă între veniturile solicitantului, inclusiv cele ale membrilor familiei sale, şi angajamentele de plată asumate. La evaluarea bonităţii solicitantului se are în vedere ca ratele de plătit, respectiv principalul şi dobânda, să reprezinte cel mult 35% din veniturile nete ale solicitantului şi ale familiei sale, calculate ca diferenţă între veniturile totale şi angajamentele asumate evidenţiate în declaraţia prevăzută la art. 7 lit. a) liniuţa a 3-a.

Art. IV. - Prezentele norme intră în vigoare începând cu data de 1 februarie 2004».

Domnilor deputaţi,

Constatăm cu surpiză că deşi textul legii a fost analizat şi dezbătut, în repetate rânduri, în comisiile de specialitate şi a trecut de trei ori prin votul plenului Senatului şi al Camerei Deputaţilor, nimeni (în afară de reprezentanţii băncilor) nu a avut ceva de obiectat! Ne îngrijorează inconsecvenţa! Pe ultima sută de metri se aduc însă modificări sub pretextul îmbunătăţirii textului sau al excluderii şmecherilor şi pentru a da o tentă socială legii!

Domnilor deputaţi,

Această lege nu este o lege de «protecţie socială»! Aceşti oameni nu sunt cazuri sociale! Sunt oameni care au şi 2 sau 3 slujbe pentru a-şi putea plăti ratele! Nu este vina lor că euro şi francul elveţian au crescut. Nu este vina lor că în timp ce valutele creşteau, băncile au crescut şi ele dobânzile în baza unor clauze abuzive. Nu este vina lor că apartamentul cumpărat cu 100.000 euro a ajuns să valoreze jumătate din valoarea evaluată la acordarea creditului, iar în cazul unei executări silite s-ar vinde la un preţ mai mic decât valoarea de piaţă! Nu este vina lor că la 6-7 ani de când ANPC a fost sesizat şi a constatat că există clauze abuzive în contracte, aceste clauze sunt tot acolo pentru că ANPC nu şi-a făcut treaba - indiferent că a fost colorat politic în culori PSD sau liberale!

Ne îngrijorează faptul că aceste propuneri «de îmbunătăţire» provin din randul parlamentarilor PSD, acelaşi grup care a fost întotdeauna sensibil la doleanţele bancherilor, în detrimentul consumatorilor. Amintim aici propunerea PSD de modificare a Legii 193/2000, cunoscută drept Legea clauzelor abuzive, transpunere a unei directive europene, singura lege pe care au putut-o folosi clienţii bancari împrumutaţi printr-un contract de credit pentru a restabili echilibrul contractual prin aducerea acestor contracte în legalitate! Cu excepţia câtorva mii de clienţi care şi-au câştigat dreptatea în instanţe, majoritatea covârşitoare a împrumutaţilor este captivă încă în contracte de credit împănate cu clauze abuzive! Am reuşit, noi -consumatorii, să oprim în ultimul moment adoptarea modificărilor care se doreau a fi aduse acestei legi, pentru că am făcut apel la raţiunea iniţiatorilor şi aceştia au înţeles, puşi în faţa argumentelor noastre, eroarea pe care erau pe cale să o comită!

Şi de această dată facem apel la raţiune! La cunoştinţele juridice ale specialiştilor dumneavoastră şi la conştiinţa celor care nu au cunoştinţe juridice: Este moral să legiferezi pentru excepţii - pentru a-i exclude pe unii - sacrificându-i prin aceasta pe cei mulţi, posesori fără vina lor de contracte de nevoi personale?!

Este drept ca pentru o formulare nefericită, introdusă cu scopul de a arăta că «noi suntem stânga, pe noi ne intereseaza oamenii simpli şi îi pedepsim pe şmecheri», aceşti oameni care au ghinionul să fi primit creditul printr-un contract de credit de nevoi personale să fie târâţi prin instanţe pentru a demonstra ce au făcut cu banii?!

Este corect că băncile au inventat acest produs de credit, jonglând prin instanţe după bunul plac, susţinând atunci când lor le profită, ba că ar fi credit de consum (şi nu erau obligaţi să respecte Legea creditului ipotecar la redactarea contractului), ba că ar fi credit pentru investiţii imobiliare (şi nu i se aplică legea creditului de consum)?

Domnilor deputaţi,

Pentru aceste contracte de credit semnate în 2007-2008, această lege reprezintă singura modalitate de a aduce echilibru în relaţia client-bancă!

Argumente:

Aceste contracte au fost semnate sub vechiul Cod Civil. Prin urmare, lor nu li se aplică prevederile Noului Cod, de exemplu Impreviziunea (posibilitatea ca instanţa să restabilească echilibrul contractual dacă din motive independente de client, executarea contractului a devenit prea oneroasă).

Băncile nu negociază - nici individual, nici colectiv! Amintim aici îndemnurile BNR şi eşecul cu care s-a soldat acum un an încercarea de negociere a contractelor în franci elveţieni.

Băncile preferă să fie date în judecată şi tergiversează procesele prin tot felul de manevre, fac apel la toate căile de atac posibile, procesele durând cu anii. Se bazează pe lentoarea justiţiei şi pe secătuirea de resurse a împrumutaţilor, mizând (şi pe bună dreptate!) pe lipsa de informare a consumatorilor, pe teama lor de a acţiona băncile în instanţă şi pe faptul că aceştia nu îşi permit un avocat (pentru că ANPC a demonstrat în repetate rânduri că nu este capabil să reprezinte consumatorii în instanţe, trimiţandu-i la avocaţi!).

Darea în plată nu reprezintă un beneficiu sau un ajutor! Darea în plată reprezintă ultima soluţie a unui împrumutat care nu mai poate plăti ratele. Reprezintă asumarea pierderii - avansul plătit, ratele plătite 8-9 ani (umflate de comisioane şi dobanzi calculate după bunul plac al bancilor) şi în plus autoevacuarea din locuinţa care le-a fost cămin în aceşti ani (pentru că şi în cazul în care imobilul girat nu este reprezentat de locuinţa proprie, girantul pretinde că imobilul achiziţionat prin creditul pentru care a girat să îi revină lui). Reprezintă şansa de a o lua de la capăt!

Darea în plată nu reprezintă o pierdere pentru bănci! Va fi alegerea băncii dacă va prelua imobilul, pedepsindu-l astfel pe împrumutat, sau va dori să continue relaţia contractuală, prin simpla eliminare a clauzelor abuzive (care în unele cazuri înseamnă diminuarea ratei cu 30%-50%) şi/sau făcând aplicarea prevederilor Noului Cod Civil - Impreviziunea sau al principiilor bunei credinţe şi echităţii din Vechiul Cod.

Renegocierea, eliminarea clauzelor abuzive nu reprezintă cedarea la un «şantaj» din partea clientului, de tipul «ori îmi oferi condiţii mai bune, ori îţi arunc cheile!» - Nu! Nu este un şantaj să pui pe cineva în situaţia de a respecta legea! Apelul la darea în plată poate reprezenta aducerea contractelor vechi în legalitate - ceea ce statul nu a făcut până acum; doar puterea judecătorească, atunci când i-a revenit această sarcină, reuşind să corecteze ceea ce Parlamentul, BNR, Guvernul (prin ANPC) au permis să se întâmple!

Încheiem rugându-vă să reflectaţi asupra celor anterior expuse şi cu menţiunea că fiecare afirmaţie poate fi probată de noi cu documente şi cu persoane reale care ne-au descris situaţiile lor.

Propunerea noastră este să se păstreze formularea iniţială - «contract de credit garantat cu ipotecă», fără a se menţiona destinaţia creditului, întrucât banca ar putea constesta darea în plată susţinând că împrumutatul este titularul unui credit de «nevoi personale nenominalizate sau pentru acoperire cheltuieli curente» şi astfel nu intră sub incidenţa legii.

Dacă veţi diferenţia între împrumutaţi prin păstrarea destinaţiei creditului, această precizare va fi sursă de practică neunitară în instanţele care vor judeca contestaţiile pe legea dării în plată.

Nu vă revine domniilor voastre să tranşaţi acum între împrumutaţi, ci acest lucru trebuia să fie limpede încă de la momentul acordării creditelor: credite de consum şi credite pentru investiţii imobiliare - aşa cum erau acestea reglementate de cele două legi speciale în vigoare, pe care băncile le-au «ocolit», preferând (cu acordul BNR) să «legifereze» ele însele în materie, prin «normele interne de creditare ale împrumutătorilor» convenabil intrate în vigoare puţin înainte de începerea nebuniei creditării, dar sancţionate ulterior (prudenţial!) de BNR, însă prea târziu, deoarece creditarea murise deja în România!

Echipa de coordonatori ai Grupului Clienţilor cu Credite în CHF - GCCC

Loredana Hodor al Ghazi, Vicepreşedinte al Asociaţiei De Consiliere a Clienţilor Bancari şi Asiguraţilor din România - ACCBAR

Alin Iacob, Preşedinte al Asociaţiei Utilizatorilor Români de Servicii Financiare - AURSF

Costel Stanciu, Preşedinte al Asociaţiei de Protecţie a Consumatorilor - APC

Beatrice Aldea, Vicepreşedinte al Asociaţiei Parakletos"