Conexiunea Turcia

Nu încape nici o îndoială, sfîrşitul războiului rece este departe de a-şi fi epuizat consecinţele în planul marii politici internaţionale. Puţine state au fost însă atît de radical afectate, precum URSS, Jugoslavia şi Turcia. Primele două, federaţii constituite către sau după sfîrşitul Primului Război Mondial, s-au dizolvat, schimbînd semnificativ ecuaţiile geo-politice ale Europei şi ale lumii, odată cu apariţia unor noi actori ai politicii locale, regionale şi globale. Turcia s-a bucurat de mult mai puţină atenţie, dar traiectoriile pe care s-a mişcat acest stat, din 1989-1990 şi pînă astăzi, nu sunt deloc mai puţin spectaculoase, ori mai puţin importante pentru a înţelege ceea ce se întîmplă, cu adevărat, în subsolurile politicii celei mari.

În prima fază, 1989-1994, Turcia a fost victima confuziei strategice în care s-au scăldat Administraţia George H. W. Bush, în ultimul său an de mandat şi, respectiv, Clinton, în primii doi ani. Astăzi, este aproape de necrezut faptul că, în această perioadă, SUA au contemplat serios posibilitatea desfiinţării NATO şi au văzut în relaţia strategică de parteneriat cu Moscova cheia de aur a managementului problemelor internaţionale. Un fel de bipolarism pozitivat! Modelul hîrtiei fotografice introdusă în revelator: ceea ce fusese negru pe clişeu, devenea alb pe noul suport, în timp ce structura imaginii rămînea aceeaşi! Războiul contra Irakului, pentru salvarea independenţei politice şi petroliere a Kuwaitului, precum şi cooperarea fructuoasă Washington-Moscova pentru transformarea nou apărutei Ucraine în stat neposesor de arme nucleare, cu acte în regulă, adică semnatar al TNP, au contribuit enorm la întreţinerea acestei iluzii. Consecinţa pentru Turcia a fost dramatică. În noua "viziune" americană, dintr-o piesă grea a dispozitivului politic şi strategic al NATO, Turcia a devenit un fel de apendice, cu un rol slab şi prea puţin precizat. Datorită acestei schimbări, în planul politicii interne din Turcia, clasa şi structura politică, inclusiv rolul rezervat Armatei în gestiunea guvernării de modelul constituţional Ataturk, sunt complet delegitimate. Europa a pus şi ea umărul, din greu, la acest proces, condiţionînd fie şi discuţiile preliminare privind posibila aderare a Turciei la UE, de restructurarea rolului armatei, considerată un obstacol de netrecut pentru acceptarea Ankarei în marea familie a democraţiilor europene (!!!). Pe locul lăsat, aproape, gol a prins rădăcini, mai repede şi mai temeinic decît au crezut că este posibil "experţii" europeni şi americani, o structură de putere nouă, de inspiraţie ideologico-religioasă moderat islamistă, dar cu suport politic şi economic islamist, masiv. Din jucător pe scena europeană, Turcia părea că şi-a mutat întreaga greutate pe scena Asiei Mici. Aici îşi are originea şi structura schizoidă, tip dr. Jekyll and Mr. Hyde, pe care politica ei internaţională nu a mai părăsit-o de atunci. Sfîrşitul primului război împotriva Irakului, la care Turcia a luat parte în marea coaliţie condusă de SUA şi, mai ales, disputele privind consecinţele lui pentru regimul de la Bagdad, pentru configuraţia geo-politică a zonei, au reaşezat Turcia la masa marilor jucători, chiar dacă "numele jocului" şi mizele erau cu totul altele, decît în perioada războiului rece. Turcia s-a opus atunci cu vehemenţă şi cu toate mijloacele de care dispunea, inclusiv punînd în balanţă greutatea geo-politică a participării sale la alianţele occidentale, soluţiei de împărţire a Irakului, care ar fi dus la aparţia unui stat independent al kurzilor. Iniţial şi la suprafaţă, s-a crezut că motivaţia centrală a acestei poziţii este teama de eroziunea şi conflictele pe termen lung în care ar fi fost atrasă Turcia, o situaţie similară cu cea dintre India şi Pakistan, în jurul temei suveranităţii şi administrării regiunii Kashmir. Mai puţin vizibilă, atunci, a fost motivaţia economico-politică. Turcia a fost piesa de bază a unui joc menit să fructifice ilegal o parte din producţia de petrol a Irakului, încă din timpul celor zece ani de embargou internaţional impus de ONU, regimului de la Bagdad. Pentru asta, tot ceea ce trebuia făcut era să se constituie un fel de auto-caravane semipermanente, care să transporte ţiţeiul din Irak în Turcia. Ceva de genul traficului nostru "pe clisură" în timpul conflictului din Iugoslavia, doar că Turcia nu furniza, ci ajuta la expatrierea unor cote semnificative de petrol din producţia irakiană şi la valorificarea lor pe piaţa internaţională. Cît despre ordinul de mărime al afacerii, un coeficient de multiplicare de circa zece la puterea a patra (dacă nu chiar la a cincea!), descrie aproximativ exact diferenţa dintre ciubucul unora de pe la noi şi afacerile pe picior mare ale altora, de prin Turcia!!! Al doilea conflict cu Irakul nu a schimbat prea mult nici premisele, nici infrastructura afacerii. Zona de nord a Irakului, Kurdistanul, autonomizată, fără să devină un stat independent, deţine controlul asupra unor însemnate zone de extracţie petrolieră. Teoretic, volumul producţiei este controlat de autorităţile de la Bagdad, doar că ele nu prea mai controlează teritoriul respectiv! Iar, unde se scot milioane de barili, oficial, cine mai stă să numere cîteva sute de cisterne care iau zilnic calea, deja bine bătătorită, a Turciei?! O afacere profitabilă pentru toată lumea! "Exportatorul", cît şi "importatorul" împart cîştiguri, care oficial nu există!!! Unde se duc aceşti bani? De o parte a graniţiei, în finanţarea bătăliilor politice interne din Irak, care au născut şi aşa zisul "stat islamic", de cealaltă parte a graniţei, în finanţarea noii structuri de putere din Turcia, deja stabilizată, respectiv în buzunarele noilor "familii domnitoare" ale acestui ţinut, dintre care "Erdogan" este cea cu misiune politică.

Zilele trecute, supărat pe aroganţa şi îndrăzneala Preşedintelui Turciei de a pune armata să tragă asupra unui avion al Rusiei, V. Putin a lăsat să-i scape din geantă cîteva fotografii aeriene şi satelitare, care ilustrează frumuseţea peisajelor locale, presărate cu caravane petroliere ce vin din Irak, sugerînd, vădit răuvoitor, că fiul Preşedintelui Turciei ar fi nu implicat, ci cu ambele mîini pe manetele de control ale acestei atît de înfloritoare şi ilegale afaceri cu petrol irakian. O spusese, mai voalat, cu doar cîteva zile mai înainte, cînd sibilinic se referea la finanţarea "statului islamic" direct de către unele state membre ale NATO!!!

Iar, pentru ca tortul să nu rămînă fără cireaşă pe glazură, abulicii politicieni ai Uniunii Europene tocmai şi-au dat mîna, înţeleşi să pupe împreună pulpana sultanului de la Istanbul, angajîndu-se să plătească haraci mare şi peşcheş, dacă Măritul binevoieşte să-i ţină la el acasă pe nenorociţii care fug cu sutele de mii din Siria, doar-doar or scăpa de nenorocirile abătute asupra lor, nota de plată a jocurilor murdare ale marilor "corifei" ai politicii celei mari.