Consecinţele economice ale Constituţiei

Avem de-a face cu o adevărată inflaţie a explicaţiilor. Unul crede că Guvernul e responsabil. Pentru altul, Preşedintele. Alţii arată spre "clasa politică", în ansamblul său. Pentru unii este de vină un fost Ministru de Finanţe dintr-un alt Executiv. Spiritul românesc. Criza mondială. Încălzirea globală.

Posibil. Dar sunt surprins că mai nimeni nu ia în calcul şi o altă explicaţie. Constituţia.

Ideea că textul unei Constituţii produce efecte economice este ceva stabilit deja de literatura de specialitate. Pentru cei care doresc un punct de plecare profesional, există lucrarea lui Persson şi Tabellini, The Economc Effects of Constitutions (MIT, Cambridge 2003). Înainte însă de a ajunge la argumente riguroase, haideţi să trecem în revistă situaţia din România.

Acum doi ani a avut loc un referendum. Validat de Curtea Constituţională. Un eveniment major, pentru că legea impune un prag de participare formidabil de înalt. Faptul că atât de mulţi oameni au venit încât referendumul a fost validat spune ceva despre întrebările referendumului. Este vorba, fireşte, de celebra problemă a "unicameralismului" şi de la fel de celebra propunere de reducere a numărului de parlamentari de la 471 la 300. Ambele propuneri aprobate de majorităţi impresionante.

Să facem distincţie între două probleme. Prima este a numărului de parlamentari. Acesta nu e stabilit prin Constituţie, ci prin legea electorală. Partidele ar fi putut să susţină o lege de reducere a numărului de colegii electorale. Nu au făcut-o.

Dar numărul de Camere este impus de Constituţie. Senatul nu poate fi desfiinţat, în vremuri normale, decât prin revizuirea Constituţiei. Aici vedem cum legea fundamentală obligă la menţinerea unei structuri bicamerale, evident mai cos-tisitoare, prin definiţie, în comparaţie cu un sis-tem unicameral.

Dar Constituţia mai are un mecanism prin care cheltuielile publice sunt sporite. E vorba de logica coaliţiilor de guvernare.

Cine a scris Constituţia a gândit-o mai cu seamă pentru coaliţii de interese. Se vede, de pildă, în mecanismul consultărilor în ce priveşte desemnarea Primului-ministru. Se vede şi în mecanismul răspunderii parlamentare. Tipul de coaliţii avute în vedere sunt coaliţii conjuncturale, fragile prin natura lor. Dacă ar fi fost vorba de alt gen de coaliţii, am fi avut, pe cale de consecinţă, mecanis-mul moţiunii constructive de cenzură, precum în Germania. Acesta cere nu doar o simplă majoritate ostilă unui Prim-ministru, precum moţiunea de cenzură simplă, cunoscută în politica noastră. El cere Opoziţiei un proiect pozitiv de guvernare şi un candidat la postul de Prim-ministru, în jurul căruia să existe o majoritate testată printr-un vot în Parlament.

Lipsa unui asemenea mecanism ne-a dus, acum doi ani, în situaţia de a avea un Guvern demis în plină criză financiară internaţională. Opoziţia s-a bucurat, desigur, dar care au fost consecinţele fiscale?

Haideţi să mai vedem ceva. Moţiunea de cenzură negativă scade şansele de supravieţuire a oricărui Guvern, indiferent de cine este condus. În acest caz, cum poate un Guvern să evite să fie demis? Una dintre căi, evident, este de a acorda pomeni fiscale. Unor grupuri de interese, unor baroni locali, sau unor segmente ale electoratului. Cu alte cuvinte, un Executiv vulnerabil politic este tentat să cheltuiască mai mult. De unde alunecarea spre deficit fiscal.

Alt mecanism, în fine, este acela presupus de votul proporţional. Ştiu că sistemul de vot pentru alegerile legislative nu este stabilit de actuala Constituţie, însă în majoritatea ţărilor normale, formula de vot este socotită parte a edificiului constituţional.

La noi, problema este divizarea excesivă a spectrului parlamentar produsă de impactul votului proporţional. Acest lucru duce la necesitatea unor coaliţii. Însă, într-o coaliţie, fiecare partener are pretenţii. Iar aces-tea costă. Şi cine plăteşte? Bugetul. Adică fiecare dintre noi.

Pretenţii are şi partidul care a câştigat un mandat prin vot majoritar. Însă în ţările cu vot majoritar precum Statele Unite, acel partid de regulă are, singur, o majoritate. Deci nu are nevoie de parteneri, nici în Executiv şi nici în Legislativ. Altfel spus, nu are de ce să bage mâna adânc în cuferele publice pentru a-şi ţine mulţumiţi partenerii politici, care ameninţă să defecteze dacă cerinţele nu le sunt satisfăcute.

Se spune uneori, cu privire la revizuirea Constituţiei: "Nu e timpul! Avem altele de făcut! Economia e prioritatea!". Dar Constituţia nu este neutră din punct de vedere al efectelor economice. Ea presupune costuri. Iar logica acestora conduce la o sumă negativă. Deficitele s-au acumulat şi datorită unei Constituţii fără mecanisme riguroase în materie de responsabilitate fiscală.

O revizuire a Constituţiei e de multă vreme pe agenda publică. Iar dacă tot o facem, de ce să nu includem şi prevederi care să facă practic imposibilă acumularea deficitului şi transferarea responsabilităţii acestuia asupra unui viitor Guvern?