Contemporaneitate şi umanitate

Când se apropie vara, casele de licitaţii de artă lasă oferta tip muzeu în seama numitei instituţii şi redes-coperă contemporanii, unii tocmai buni de muzeu, alţii care nu o să ajungă niciodată acolo, decât cu bilet de intrare. M-am emoţionat când am văzut licitaţia de artă contemporană şi postbelică, inclusiv post "războiul rece", post "războiul din Golf" sau post tot felul de alte războaie recente, dată fiind vârsta unora dintre autorii prezenţi în prestigioasa vânzare. Mi-era o sete de absolut, să văd şi eu cum se naşte un luceafăr, o glorie a artei care are să vină, să-mi bag şi eu puţinii bănuţi într-un artist des-pre care se va vorbi în viitor. Şi, odată cu el, şi de mine. Ar fi o reluare a procesului prin care au trecut avangardiştii acum un secol, când arta lor a fost apreciată de nişte înaintevăzători insulari dintr-un ocean de inerţie.

Mai mult, prezentarea licitaţiei începe cu evocarea recentului record al lui Brâncuşi, aşa de sec că nici nu am recunoscut vânzarea new-yorkeză din mai. Iar vânzarea chiar a început cu un sărut al lui Brâncuşi, nu sculptura, ci un print lambda, adică făcut de o maşinărie cu trei lasere. Şi nu o fotografie clasică, aceea ar fi cerut drepturi de autor, ci o prelucrare în care îndrăgostiţii îşi lipesc buzele dar mâinile flutură în raza vizuală a fiecăruia, dincolo de umerii partenerului, nişte cutii ce sugerează atotprezentele telefoane mobile ce ne taie orizontul în mod permanent. Cam puţin, şi nu vorbesc de preţ, ci de idee, de concept, de propunerea artistică şi intelectuală. Pentru această lucrare de 1,2 m pe tot atâta s-au dat 400 de euro, ceea ce este mult.

Dar discuţia des-pre preţuri este denaturată pentru că respectiva licitaţie are şi un scop umanitar, acela de a sprijini funcţionarea Centrului socio-medical de la Adunaţii-Copăceni, organizat de HOSPICE Casa Speranţei. Nu deţinem prea multe detalii despre cum funcţionează mecanismul, o parte dintre lucrări sunt donate de artişti exact cu acest scop, dar nu ştim dacă şi din vânzarea celorlalte oferte vor veni o parte din sumele oferite şi la HOSPICE sau ele vor funcţiona în clasica logică a licitaţiei de artă? Scopul este nobil şi ideea excelentă. În acest caz, însă, nu vom vorbi despre preţuri ca despre nivel de cotă ce poate fi analizat ca evoluţie de piaţă. Într-o licitaţie umanitară, oferta este un pretext pentru nobila acţiune, iar preţul de vânzare reprezintă răspunsul societăţii la o iniţiativă generoasă, şi nu un efect al mecanismului dur de piaţă, cel care stabileşte preţul în func-ţie de cerere şi ofertă. Şi este normal aşa, în faţa unor astfel de intenţii, orice calcul mercantil păleşte. Desigur, generosul ofertant merită şi el mai multă publicitate, că doar este singurul răspuns care poate fi dat ges-tului său. Pe de altă parte, astfel de iniţiative nu se amestecă, pentru că sunt fenomene total diferite, unul cu scop umanitar, altul comercial, unul vrea bani pentru viaţă, altul pentru piaţă. La unul vine lumea să fie văzută, la celălalt nu vrea să se ştie cine este, primii nu îşi fac niciun calcul privind cumpărătura, ceilalţi vin în cap cu logica pieţei, atât cât este ea.

Oferta este şi ea modelată de principiile invocate. Şi, oricum, o licitaţie nu mai reprezintă de mult un moment de cotitură în istoria artei pentru că piaţa de artă începe să semene tot mai mult cu pieţele clasice, devine mai previzibilă, destul de uşor de influenţat, de dirijat. Important este ca tocmai creaţia artistică să nu capete aceste trăsături de marfă fungibilă şi comensurabilă, să nu devină previzibilă şi manipulabilă, să nu pice în mode şi tendinţe frugale.

Oferta de la recenta licitaţie de artă postbelică şi contemporană nu va rămâ-ne nici în muzee şi nici în istorie. Dacă facem greşeala să căutăm în ea niveluri şi tendinţe, vom fi dezamăgiţi. La fel vom păţi de vom face comparaţii cu realizările din alte orizonturi, mai vestice. Vorbind clar, arta noastră contemporană este în urmă cu multe decenii, practicile sale fiind consumate de mult pe alte simeze, ateliere şi şcoli. În prezent, şi mimetismul este unul instantaneu, moda vine imediat, în direct, nu are nevoie de ani pentru a fi preluată. La noi, însă, chiar şi aceas-tă influenţă este tratată clasic, aşteptăm să uite lumea de revoluţii ca să le comitem şi noi. Între timp, noutăţile capătă miros de second-hand, fără multe dintre elementele care au uimit atunci. Şi se cam copiază produsul final, luăm totul, fără jenă, fără interes de micile detalii, tendinţele ce se nasc sau doar se anunţă, care ar fi putut fi speculate mai repede şi mai româ-neşte, putând fi integrate şi utilizate, nu lipite, ca nişte etichete de renume, pe un produs imitat.

Dar despre ce vorbeam, până la urmă? A, da, despre Licitaţia de artă postbelică şi contemporană, inclusiv o secţiune caritabilă dedicată HOSPICE. Preţul cel mare a fost de 20 de mii de euro, iar al doilea este de 16,5 mii de euro. 20 de mii de euro s-au dat pentru o, scuzaţi, pentru un Baba, evaluat la cel mult 15 mii. "Portret de femeie" este, de fapt, o femeie întreagă, posibil aşezată, cu mâinile în poală, roşcată şi pe gânduri. În licitaţie au mai fost oferte semnate de marele artist, un "Peisaj veneţian" pe hârtie lipită pe carton plecând la 2.750 de mii de euro, iar un studiu de "spaimă", pe acelaşi tip de suport, la 2,5 mii de euro.

Neaşteptat, după principii economice, locul următor este ocupat de o guaşă pe fotografie lipită pe placaj, procedeu în care l-aţi ghicit pe Ion Grigorescu. Pictura, dar şi sculptura vin la 9 mii de euro. Sculptura este de Apos-tu, "cioplitor" cunoscut mai ales pentru nudurile amplu desenate ce au invadat piaţa noastră. Acum este vorba de şuruburi lungi, tăiate în lemn. Iar picturile de 9 mii sunt uleiuri pe pânză, semnate de octogenarul Henry Mavrodin şi de colegul de Cluj şi Baia Mare al miticului Ghenie, Mircea Suciu.

Mai departe, la 7 mii de euro, aflăm doi artişti contemporani foarte buni. Unul este Şerban Savu, din generaţia Ghenie, altul este Fikl, de la Timişoara, cel cu taurii în temple. Lucrarea lui Cornel Brudaşcu, profesorul Şcolii de la Cluj, a primit doar 6 mii de euro. Tot atât a luat şi mult mai tânărul Florin Petrachi, din alt colţ al ţării, cel nord-estic, pentru o pictură "omagială", dedicată Centenarului DADA, mai exact lui Tzara, bombastică şi fără anvergură. Înaintea acestora ar fi trebuit să menţionăm o lucrare de 6,5 mii de euro, pe firul preţurilor scăzânde, dar nu se mai legau comparaţiile de mai sus, enunţate sau doar sugerate.

Andrei Chintilă a fost fiul unor artişti celebri, Simona şi Spiru Chintilă. A murit mult prea repede, la 49 de ani, dar a apucat să pună pe pânză o serie de gânduri şi angoase. Artmark a promovat şi prezentat opera tragicului artist, alături de cea a părinţilor săi, şi tocmai de aceea ar fi fost de aşteptat un text de prezentare mai important decât minimalele date tehnice din catalog. "Dansul" său a fost vândut cu 6,5 mii de euro, de mai bine de trei ori peste preţul maxim estimat.