Corupţia, ruşinea statelor?

Titlul de mai sus (însă fără semnul întrebării) a fost folosit James Q Wilson (unul din cei mai cunoscuţi şi influenţi politologi americani, decedat anul trecut) pentru un articol publicat acum mai bine de patru decenii, în 1966, în The Public Interest. Analiza corupţiei în strânsă legătură cu dezvoltarea şi funcţionarea statului (Corruption: the shame of the state) începea deja să-şi pună amprenta asupra gândirii şi analizei politice generând ceea ce se va numi mai târziu revoluţia neo-conservatoare. "Revoluţie" care va găsi în Margaret Thatcher şi Ronald Reagan promotorii politici. Dar formula "ruşinea statelor" fusese folosită două decenii mai devreme (Albert Deutsch, The shame of the state, 1948 ) tocmai pentru a denunţa absenţa reglementării şi controlului etatic în spitalele de psihiatrie din SUA şi Canada. De la minciuna sistematică din spitalele de psihiatrie la acuzarea "statelor", altfel spus a guvernelor, că stimulează corupţia era un drum lung care defineşte destul de clar perspectiva noului conservatorism altoit pe un liberalism economic simplificat. Iar efectele acestui altoi le vedem permanent în jurul nostru.

Într-o vreme în care moralizarea vieţii politice nu era precum astăzi un subiect la moda, reflectând asupra "Declinului şi căderii imperiului roman" Edward Gibbon observa: "corupţia este cel mai infailibil simp­tom al libertăţii constituţionale". Deja atunci când reflecţia asupra politici scăpa de sub influenţa moralei religioase, în zorii capitalismului, Machiavelli avertiza că în politică nu ne putem baza nici pe iluzia virtuţii intrinseci a cetăţenilor, nici pe ideea integrităţii celor ce guvernează. Iar Kant observa, adaptând gândirea sa contextului actual, că democraţia nu poate să rezolve mare lucru. Căci politicienii sunt şi nu sfinţi. Probabil nevoia subiectivă a unei certitudini etice privind guvernarea ar putea fi una din explicaţiile emoţiei cu care este aşteptat mereu un nou papă şi cu care sunt în general priviţi şefii religioşi ce au şi o dimensiune politică. Dar, aceasta nu este decât încă o iluzie, deoarece, dacă ar fi să-l urmăm pe acelaşi Kant, "puterea corupe inevitabil libera folosire a raţiunii". Dar nu statul este cauza, căci oricare ar fi epoca, cei ce au vreo putere sunt tentaţi să abuzeze de ea. Iar corupţia este expresia pură a acestui abuz, fondată pe ideea impunităţii celor ce conduc. Din contră, existenţa statului în care puterea este limitată rămâ­ne singura formă de organizare politică ce reduce corupţia. Iar criza actuală oferă zilnic dovada că absenţa statului reglementator nu face decât să dea frâu liber celor ce vor să obţină profit cu orice preţ. Nu asta au demonstrat scandalurile cu repetiţie privind calitatea şi compoziţia produselor alimentare din ultimele luni?

Sigur, acţiunile oamenilor nu pot fi explicate doar prin bunăvoinţă, şi, dacă prezumţia de nevinovăţie este esenţială în orice societate liberală care respectă drepturile cetăţenilor, excluderea înclinaţiilor egoiste şi a promovării interesului propriu din orice acţiune publică, acum, când ne aflăm în plină dominaţie a individualismului, ar fi o naivitate.

Privită cu reticenţă de cei ce cred că puterea este unică şi îşi are sediul în popor, etichetată de alţii drept o formulă revolută, reminiscenţă a absolutismului, separaţia puterilor oferă un instrument sigur de control al puterii. Dar nu orice separaţie a satului produce aceleaşi efecte. Simpla separaţie, fără mecanisme de echilibrare, poate crea condiţiile corupţiei. E ceea ce observau încă de acum o sută de ani analişti ai vieţii politice americane. Câtă vreme oricare dintre puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte, pentru a asigura astfel controlul reciproc, riscul corupţiei creşte. Aşa că instrumentele, oricât de bune, nu pot suplini absenţa activismului civic prin care se exprimă cetăţenia fără de care separaţia puterilor nu poate funcţiona.