Costul datoriei externe în 2011 aproximativ 85.000.000 salarii medii brute

• (erezii şi ortodoxii după trasul liniei)

România este încă o ţară, o entitate etatică recunoscută care, formal, are o constituţie, graniţe, o populaţie şi datorii externe, adică este - mai degrabă, pare ! - un stat suveran.

Faptul că - paradoxal - datoria externă a devenit pe calea intereselor financiare private, fără ştirea cuiva (ex. a globaliştilor) sau vrerea altcuiva (ex. a FMI, ori a neo-liberalilor), principalul vector în conservarea suveranităţii şi, delaolaltă, cuiul lui Pepelea în calea dez-etatizării devine pe zi ce trece o realitate!

Empirica fenomenului a demonstrat că salvgardarea suveranităţii se realizează mai lesne prin contractarea de datorie externă, decât prin recunoaştere internaţională. Noua paradigmă financiară - "creditele finanţează depozitele" - în baza căreia sunt orientate hegemonic fluxurile financiare inter- şi trans-naţionale face istorie. Pe această cale, adagiul "de moarte şi fisc nu scapă nimeni" a fost rescris în cuprinderea lui uzurară : "de moarte, de fisc şi de datoria externă nu scapă nimeni".

Surprinzător sau nu, Puterea de la Bucureşti (din 2005 nici nu mai contează sub ce siglă/egidă stă, toate - şi cu toţi - o sapă şi-un mormânt!?), secondată de poziţia absconsă adoptată de Banca Naţională şi flancată de interesele informe ale contra-Puterii pare să fi realizat paradoxul şi lucrea-ză "din greu" - sacrificând "luminiţa de la capătul tunelului" - la consolidarea, pe această cale, a suveranităţii naţionale.

Înţelegând "constructiv" incapacitatea tehnică de plată care ne păştea în decembrie 2008 şi din care a început închinarea Ţării, Puterea se'mprumută-n draci (puterea exemplului liberal!), rescriind în post-modern vremurile camarilei carliste!

Şi cum, mai toţi ştiu să dea cu banu', s-au apucat de rişcă: cade cap - câştigă nepoţii şi mafioţii, cade pajură - pierde naţia şi populaţia. Oricum, lucrurile s-au clarificat.

Că este aşa o dovedeşte şi aderarea la Tratatul pentru Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă în UE, adeziune semnată printr-o depăşire flagrantă a mandatului de Puterea de la Bucureşti care, dincolo de afecte, de supuşenia docilă exprimată instituţional de guvern şi de depăşirea graniţelor instituţionale (România a intrat în "conventul de 25" fără a fi parte în zona euro!) ne condamnă la vasalitate financiară perpetuă.

În fapt, mecanismul de panoptică pe care ni l-au asumat - fără mandat - neaveniţii care ne îngroapă degajă o singură însuşire (nu calitate!): cât timp PIB-ul României va fi amanetat în suficientă măsură, suveranitatea Ţării va avea sprijinul "neprecupeţit" al marilor puteri financiare ale Lumii.

Ce n-au înţeles întâmplaţii la frâiele ţării este faptul că, la un stoc de 100 miliarde euro datorie externă (aproximativ 77% din PIB), României i se vor garanta, fără doar şi poate, atât suveranitatea, cât şi suportul logistic necesar spre a-şi onora obligaţiile financiare. Şi aceasta, nu din frondă faţă de procesele de globalizare, ci dintr-o ordine de prioritate care în logica uzurară este de neconceput să nu primeze: onorarea obligaţiilor financiare externe scadente. Din aceas-tă perspectivă, suntem mai tari în "suveranitate" decât Grecia şi Portugalia la un loc. Ne doare-n bască!

Că nu sunt vorbe-n vânt o dovedeşte faptul că, de exemplu, ca urmare a achitării la timp a obligaţiilor curente aferente împrumuturilor externe - în anul 2011, costurile datoriei externe au însumat 39,52 miliarde euro (aproximativ 172 miliarde lei!) - am beneficiat, dincolo de gratulaţiile externe (o recunoaştere implicită a faptului că cel mai bun "captatio benevolensis" rămâne tot "transferul de PIB fără echivalent" derulat în regim "stand by"(1) şi de bunăvoinţa "manifestă" a conclavurilor financiare occidentale faţă de "nevoile financiare pe care le emană România" ; într-o primă instanţă, disponibilul "la botu' calului" a fost lărgit cu încă aproape o jumătate de miliard de euro prin îndestularea liniei de creditare angajate în 2009.

Prin aceeaşi bunăvoinţă se explică şi "portiţa" lăsată deschisă de piaţa americană de bonduri pentru a intra titlurile de datorie publică asumate imoral de Guvern în parcursul său indecent de precarizare financiară a Româ-niei şi de înglodare a contribuabilului român. Stau martor cele două tranşe de obligaţiuni cu maturitate la 10 ani care au crescut datoria publică în nici o lună cu 2,25 miliarde $, tranşe care - dincolo de faptul că dovedesc odată în plus că "vacii noastre nu-i e bine" (cuponul anual de 6,75% excede "flagrant" CDS-ului României), dau încă o dată de pământ cu autonomia financiară a României!

Revenind la clarificări, obligaţiile financiare curente (plăţile în contul serviciul datoriei externe) şi datoria externă din care decurg aceste obligaţii au scos indubitabil România - pentru cel puţin o generaţie(2) - din spaţiul dezvoltării economice şi al oricărei sperate bunăstări.

• Ce'nseamnă, de fapt, aceste plăţi? Înseamnă mult, înseamnă puţin?!

Din punct de vedere financiar-contabil, răspunsul la prima întrebare este simplu, plăţile reprezintă rate, dobânzi şi comisioane scadente la datoria externă.

Pe fond, adică din punct de vedere economic şi socio-politic (cantitativ şi calitativ), datoria externă şi serviciul datoriei externe constată, însă, o realitate dramatică: nivelul de destructurare a capabilităţii economiei naţionale de a face faţă cererii ferme de ocupare (de venituri) şi de consum a populaţiei (persoane fizice şi morale) a depăşit masa critică.

Convocată pe calea destructurării producţiei naţionale, lipsa bunurilor economice de consum curent şi intermediar din oferta autohtonă de mărfuri se compensează prin importuri a căror valoare creşte necontenit de 7 ani.

În anul 2011, valoarea CIF a importurilor efectuate a consemnat o creştere faţă de anul 2004 de 20,62 miliarde euro, sumă care reclamă, dincolo de riscurile specifice dependenţei de piaţa valutară şi de furnizorii externi, importante eforturi financiare (costul creditelor) şi transferuri fără echivalent de PIB (costuri CIF) pe care, din păcate, le suportă în cvasi-exclusivitate cetăţenii în calitatea lor de contribuabili şi consumatori.

Pernicios, dezechilibrul comercial generat de creşterea prodigioasă a importurilor a fost agravat de constanta insuficienţă a exporturilor (ca resursă de echilibrare).

Măsurat prin deficitul balanţei comerciale - cumulat, în ultimii 7 ani, vorbim de aproximativ 98,39 miliarde euro (în medie, aproximativ 14,12 miliarde euro /an) - acest dezechilibru explică atât deficitul de cont curent, cât şi expansiunea datoriei externe şi a serviciului datoriei externe.

Similitudinea deficitului cumulat al balanţei comerciale în ultimii 7 cu totalul datoriei externe a României la 31 decembrie 2011 (aproximativ 98,61 miliarde euro) revelă faptul că, datoria externă a României - un "fără precedent" istoric - este imputabilă, în cvasi-totalitate, ultimilor 7 ani de guvernare. În raport cu principalul, diferenţa de 0,22 miliarde euro - imputabilă guvernărilor anterioare - nu merită comentarii.

De notat că persistenţa perenă a dezechilibrului între cererea şi oferta autohtonă de consum a fost escamotată/rezolvată - pe fond - prin reconvenţionalizarea datoriei externe pe termen scurt în datorie externă pe termen mediu şi lung şi că amânarea deznodământului se realizează precar prin contractarea de noi credite externe şi prin rostogolirea datoriei acumulate.

În anul 2011, costurile financiare ale acestei stări de lucruri, enorme ca valoare şi impardonabile ca incidenţă asupra bunăstării şi securităţii în consum a populaţiei, au ajuns la aproape 40 miliarde euro.

La a doua întrebare, răspunsul financiar-contabil este la fel de simplu şi de devastator. Cuantumul serviciului datoriei externe este imens. Indiferent de termenul de comparare luat în considerare. Cele 39,52 miliarde euro care au fost plătite în anul 2011 de România drept spese (costuri brute) ale datoriei sale externe reprezintă fie 120,9% din rezerva valutară a Ţării (şi ea constituită, în bună parte, din credite!), fie 106,6% din rezerva internaţională a României (valute + aur), fie 92,1% din exporturi, fie 69,4% din contul curent, fie, în fine, 30,6% din PIB.

Pe fond, acest serviciu al datoriei externe trebuie observat şi analizat din perspectiva capacităţii şi, implicit, a incapacităţii de plată, cele două feţe ale medaliei între care se zbate, sub semnul incertitudinii, nu numai supravieţuirea financiară, ci supravieţuirea comunităţii naţionale ca entitate social-politică independentă şi autonomă, şi nu ca stat proscris!

Exprimat în salarii medii brute pe economie, serviciul datoriei externe din 2011 este echivalent cu aproximativ 85.000.000 salarii lunare. Cu alte cuvinte, din serviciul datoriei externe se putea asigura salarizarea pe tot parcursul anului, a pes-te 7,1 milioane locuri de muncă. Cum, potrivit evidenţelor oficiale, populaţia ocupată salarial a fost în anul 2011, în medie, de 4.161.500 persoane, putem conchide, forţând puţin, că gospodăriile de salariaţi puteau beneficia - pe seama redistribuirii acestei resurse irosite - de o bunăstare materială (măsurată prin venituri salariale) de peste 2,5 ori mai mare!

Alternativ, în termeni de ocupare, valuta angajată şi irosită pentru a plăti costurile datoriei externe putea asigura finanţarea creşterii ocupării salariale (locuri de muncă nou create + remunerare anuală) cu încă aproximativ 4,7 milioane locuri de muncă nou create şi ocupate (+ 113%).

Impactul pozitiv semnificativ pe care această resursă irosită l-ar fi generat la nivel naţional în urma proceselor de distribuire şi redistribuire este şocant.

1° Resursele financiare disponibilizate în folosul economiei publice generate de fiscalitatea salarială ar fi crescut veniturile bugetului de stat cu aproximativ 7.200 milioane lei.

2° Resursele financiare disponibilizate spre finanţarea economiei sociale ar fi crescut cu aproximativ 25.500 milioane lei:

- masa contribuţiilor din care se finanţează bugetului fondului de asigurări sociale ar fi crescut cu aproximativ 18.000 milioane lei (salariaţi - 6100 mil.lei, angajatori - 11.900 mil.lei) ;

- masa contribuţiilor din care se finanţează fondul de şomaj ar fi crescut cu aproximativ 1.500 milioane lei (salariaţi - 500 mil.lei, angajatori - 1000 mil.lei) ;

- masa contribuţiilor din care se finanţează fondul asigurărilor de sănătate ar fi crescut cu aproximativ 6.000 milioane lei (salariaţi - 2.900 milioane lei, angajatori - 3.100 mil.lei).

aproximativ° Valoarea adăugată brută produsă suplimentar în economia reală (restaurarea producţiei marfare) şi achiziţionată ca urmare a veniturilor nou create (restaurarea consumului) ar fi crescut cu 11,2% şi respectiv 15,1%.

Evident, calculele rămân pe hârtie, ele reflectă o stare de bine de care politicul angajat - în dispreţul mandatului cu care a fost însărcinat - ne-a privat.

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. În anul 2012, plăţile în contul serviciului datoriei externe pe termen scurt vor însuma minimal 29.349 milioane euro (+17,6% faţă de 2011).

Creşterea datoriei externe pe termen scurt din anul 2011 (+ 3.445 milioane euro) va constitui un loc extrem de strâmt pentru a fi trecut, dat fiind că - la staţionar(3) - costurile suplimentare pentru rămânerea în joc în 2012 (plăţile reprezentând rostogolirea datoriei pe termen scurt, dobânzile şi comisionele datorate) vor reprezenta, minimal 4.397 milioane euro. De ce?

a) Pentru rostogolirea ratelor scadente (reînnoirea întregului credit tras pe termen scurt) sunt necesare 22.994 milioane euro (în creştere faţă de anul precedent cu cele 3.445 milioane euro acumulate "de novo" în 2011),

b) Dobânzile şi comisioanele datorate pentru stocul de datorie pe termen scurt (acela stabilit la 31 decembrie 2011) vor însuma 6.355 milioane euro (în creştere cu 952 milioane euro faţă de anul precedent). Rezultă că

• Fară urmă de îndoială

Starea de avarie economică, disoluţia financiară către care se îndreaptă România, datoria externă şi costurile ei enorme care trebuiesc onorate nu mai lasă loc de întors. Cu siguranţă, amânarea deznodământului până după alegeri prin acumularea - în continuare - de datorie publică (acroşarea pieţei americane de bonduri îşi are locul ei în strategia adoptată) nu este o soluţie.

Pentru a putea asigura fără turbulenţe consumul final şi intermediar din credite furnizor externe (= serviciul datoriei externe pe termen scurt), pentru a onora obligaţiile financiare externe asumate pe termen mediu şi lung (dobânzi şi rate scadente), pentru a plăti costurile datoriei interne în valută(4) şi pentru a-şi onora participarea la entităţile internaţionale la care este parte, în 2012, România va trebui să facă plăţi în valută în sumă minimă de 50 miliarde euro.

În aceste condiţii, adoptarea în regim de prioritate imediată a unei alte paradigme nomice în domeniul politic(5) , în economie şi finanţe şi regândirea din temelii a fluxurilor din economia naţională ca un sistem de valori, semne, însemne şi necesităţi arbitrat funcţional de eficienţa economică şi de eficacitatea socială a proprietăţii - pragmatic interconectat cu restul Lumii - rămâne singura soluţie pentru a depăşi starea de avarie şi declin care s-a construit până acum.