Criza care va veni

Casandrele viitoarei crize economice se găsesc pe toate drumurile, la toate colţurile de străzi, străduţe şi ulicioare. De la laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, la observatorii calificaţi ai pieţelor financiare şi de la oficialii guvernamentali, la ultimul jurnalist de rubricuţă economică, toată lumea ştie şi nu se sfieşte să anunţe că e aici... după colţ! Marea criză va veni şi va fi încă şi mai mare decît precedentele. Cît de mare? Nimeni nu ştie! Cînd va veni şi ce o va precipita? Nici atît! Încep să cred, chiar, că viitoarea criză financiar-economică se va simţi obligată să dea buzna peste lume, fie şi numai pentru faptul că au profeţit-o atît de insistent, atît de mulţi şi diferiţi muritori. "Self fulfilling prophecy" este un fenomen real! Cu toate acestea, crizele economice nu sunt nici combinaţii fizico-chimice, care ascultă de logica relaţionării proprietăţilor atomo-moleculare ale elementelor, nici manifestări implacabile ale vreunei presupus naturale legi a gravitaţiei, pe care astro-fizicienii, fie vorba între noi, încă se mai chinuie să o aşeze într-o teorie acceptată care să poată fi demonstrată, înainte de a fi acceptată de toată lumea. Pentru cei curioşi să înţelegă cum funcţionează lumea oamenilor, teoriile despre gravitaţie, atît varianta Newton, cît şi varianta Einstein, au fost larg acceptate şi predate în şcoli ca certitudini, mult înainte de a fi fost vreodată demonstrate (probate), după toate regulile cunoaşterii consistente cu care se îndeletniceşte, ni se spune, "Ştiinţa"!!! Oamenii preferă, însă, certitudinile, chiar şi atunci cînd ceea ce li se prezintă drept certitudine nu este decît ipoteză, ori conjectură. Ba, chiar şi atunci cînd ceea ce li se spune nu reprezintă decît sfruntate închipuiri. Aceste insistente anunţuri oficiale ale crizei indică nu atît un grad ridicat de ştiinţă, ori competenţă economică, cît, mai degrabă, un soi de disperare, spaimă, aprehensiune, în faţa necunoscutului. Să vină şi să scăpăm odată de grija ei!!!

Paradoxul situaţiei constă, însă, în aceea că atît decidenţii politici, cît şi cea mai mare parte a celor angrenaţi în procesele economice, de la salariaţi, la mari investitori şi de la managerii de uriaşe fonduri speculative, la băncile centrale ale celor mai puternice ţări ale lumii, se comportă ca şi cînd criza nu ar bate cu adevărat la uşă. Ba, chiar, nici nu s-ar precipita vreodată. Dimpotrivă!

Nimeni nu are un răspuns convingător pentru ceea ce ar trebui să facem ca să ieşim din actuala stare, critică din punct de vedere al mersului economiei globale. Creşterea economică la nivel local şi mondial nu vrea să decoleze; datoriile de toate felurile, acumulate în economie, mai ales cele ale statelor, au atins praguri de la care nimeni nu ştie exact cum sau cînd ar mai putea fi vreodată achitate, ori resorbite; sistemul financiar bancar este într-o nesigură stare de funcţionare după ce şi-a construit aberanta hipertorfiere pe uriaşe goluri, lipsuri, împrumuturi fără prea multe şanse de reîntoarcere şi emisiune de bani fără acoperire; după SUA şi Europa, China pare că va lua calea unei variante de QE pentru a face faţă uriaşelor presiuni cu care este confruntată economia ei, atît interior, cît şi exterior; deflaţia continuă să tragă în jos, ca o piatră de moară, creşterea economică, iar "strategiile" de combatere a tuturor acestor simptome ale bolii sunt teribil de sumare şi nesigure. Cei care caută soluţii nu se pot nici ei pune de acord. Unii se tem că austeritatea va genera cunoscuta "spirală a frugalităţii", care împinge economia spre prăbuşire, prin restrîngerea accelerată a cererii totale, în timp ce alţii sunt convinşi că QE şi alte politici adiacente, vor rămîne fără rezultat pentru că au redus la zero rolul şi capacitatea de control a monedei asupra balanţelor macro-economice. Îţi vine să-i dai dreptate lui Keynes: "Ne-am vîrît într-o colosală mocirlă, jucîndu-ne cu manetele de control ale unei maşinării a cărei funcţionare nu o înţelegem. Rezultatul este acela că posibilitatea de a crea din nou bogăţie se va fi dus pe apa sîmbetei pentru o vreme, poate chiar pentru o foarte lungă vreme". Era anul 1930!!! A fost nevoie de un deceniu şi jumătate şi de un război mondial pentru ca economia Statelor Unite să înceapă un alt ciclu de creştere economică, pe care avea să îl încheie, după alte două decenii. Cu toate acestea, lumea îşi vede de treabă, ca şi cînd, chiar dacă se adună norii, furtună nu va fi niciodată. Cine nu crede, să urmărească "reprezentaţia" şefei Fed-ului în faţa comisiilor de specialitate ale Congresului SUA!

Este posibil, însă, ca tabloul lumii care ne aşteaptă după colţ să fie ocupat în cea mai mare parte nu de culorile şi consecinţele crizei economice, ci de ale alteia! De altă natură: socială şi în ultimă instanţă politică. Un argument este fenomenul numit rostogolirea crizelor, care constă în a împinge consecinţele uneia, să zicem economice, în spaţiul politic, ori ale uneia politice, în spaţiul societal etc. Soluţia de avarie a celor care au avut de gestionat diferitele episoade şi etape ale crizei financiare din 2007 pînă acum, iar cazul nu este nici pe departe izolat, a fost să recurgă la soluţiile bazate pe "formula de aur": să băgăm mîna adînc în buzunarul, contul, economiile, veniturile, avutul cetăţeanului plăieş! A celui pe care "statul" îl poate spolia cum vrea, cît vrea şi cînd vrea, cu legea într-o mînă şi, în caz de nesupunere, cu biciul repercusiunilor judiciare în cealaltă. Iaca, bunăoară, legile bail-in. Contra reacţia socială la manevrele brutale care schimbă dramatic regulile interacţiunii sociale, nu doar în domeniul economic, au început, însă, să apară şi vedem, aproape zilnic, cum se ivesc iniţiative şi soluţii menite să preia funcţiile cheie ale instituţiilor bancare, cum sunt cele de economisire, (depuneri sigure) sau de creditare. Instituţiile numite încă bănci şi-au părăsit vocaţia pentru a se transforma în altceva, cu funcţia de anti-haiduci, unii care se organizează pentru a lua după bunul plac bani şi bunuri de la cei care sunt obligaţi, sau au ales în virtutea altor reguli să le încredinţeze aceste valori, ca să le dea, mai apoi, celor care sub oblăduirea, autoritatea şi cu sprijinul imoral şi nelegitim, dacă nu de-a dreptul ilegal, al statului, şi-au luat asupra lor privilegiul să fie "bancheri de vremuri noi".

Ei bine, ceea ce mi se pare a fi diferenţa extraordinară între lumea Marii crize, pe care a studiat-o Keynes, şi cea de astăzi, este gradul de mobilizare socială de care este capabil cetăţeanul, individual şi colectiv, interconectat şi interactiv, avertizat deja asupra a ceea ce i se pregăteşte. Dacă această proprietate specială a spaţiului social, cîştigată în ultimii 50 de ani, va produce consecinţe durabile, atunci nu este deloc exclus ca în loc de o Mare Criză Economică, să avem de rezolvat o criză politică, cu repercusiuni globale. Semne sunt deja prezente.

Lumea se schimbă şi vorba lui Keynes: "Cînd faptele se schimbă, îmi schimb şi eu ideile. Dumneavoastră, nu?"