CRIZA NU POATE FI DEPĂŞITĂ FĂRĂ ÎNLĂTURAREA ACTUALEI PARADIGME MONETARE Iluzia redresării prin crearea banilor din nimic se apropie de sfârşit

Andrew Haldane, directorul executiv al diviziei Stabilitate Financiară din Banca Angliei, scria recent că "economiştii sunt printre cei vinovaţi pentru actuala criză financiară", deoarece "au cedat în faţa unui virus al orbirii indus de teorie".

În opinia lui Haldane, apariţia şi dezvoltarea modelelor de tip echilibru general dinamic stohastic (n.a. DSGE - Dynamic Stochastic General Equilibrium) a reprezentat un factor important al acestei "orbiri", în condiţiile în care au fost construite fără a se ţine seama de sectorul financiar, adică de preţurile activelor financiare, bani şi credit.

Într-un exemplu de utilizare a modelelor DSGE pentru analiza politicilor monetare (n.a. "Policy Analysis Using DSGE Models: An Introduction", FRBNY Economic Policy Review, October 2010), economiştii de la Federal Reserve Bank of New York includ patru clase de agenţi economici în reprezentarea economiei: gospodării, firme producătoare, firme intermediare şi o autoritate monetară. Modelul DSGE al zonei euro este construit pornind de la trei clase de agenţi economice: gospodării, firme şi banca centrală.

După cum se observă, sectorul financiar nu este inclus în aceste "economii", iar autorii ajung la concluzia că "cea mai eficientă abordare pentru controlul inflaţiei este prin intermediul adminis-trării aşteptărilor agenţilor economici". Adică este suficient să credem că preţurile nu vor creşte şi, prin puterea credinţei, va apărea şi miracolul stabilităţii preţurilor.

Doi economişti de la Fondul Monetar Internaţional au încercat, de curând, să corecteze această deficienţă.

Jaromir Benes şi Michael Kumhof au publicat pe site-ul instituţiei un articolul cu titlul "Planul Chicago reexaminat" (n.a. "The Chicago Plan Revisited", IMF Working Paper WP/12/202, August 2012) care nu doar include sistemul bancar în modelul DSGE al economiei, ci vine şi cu propuneri de reformare radicală a sistemului financiar.

Planul Chicago a fost iniţiat de cei mai cunoscuţi economişti din SUA în timpul Marii Depresiuni economice din anii '30, iar principala sa propunere a fost separarea funcţiilor de creditare şi a celor monetare din cadrul sistemului bancar, prin eliminarea completă a rezervelor fracţionare (n.a. adică băncile sunt obligate să deţină rezerve pentru acoperirea completă a depozitelor).

Irving Fisher, unul dintre cei mai apreciaţi economişti din acea perioadă, a scris că planul prezintă patru mari avantaje: controlul mai bun al unei cauze majore a ciclurilor economice (creşterea şi contracţia creditului bancar şi a volumului de bani creat de către bănci), eliminarea completă a panicilor bancare, reducerea dramatică a datoriei publice şi reducerea dramatică a datoriei private, în condiţiile în care procesul de creare a banilor nu mai implică şi crearea simultană a unei datorii.

Este inutil să mai amintim că dezbaterile din anii "30 în jurul Planului Chicago nu s-au concretizat atunci într-o nouă lege bancară, pe fondul opoziţiei puternice a băncilor.

Dimensiunile crizei financiare actuale sunt incomparabil mai mari faţă de cele din perioada Marii Depresiuni, în condiţiile în care nu s-a menţinut doar sistemul rezervelor fracţionare, ci s-a trecut în totalitate la moneda fiduciară. Oare de ce a "dezgropat" FMI acest plan după un cincinal de criză financiară? Să fie de vină prognozele recente ale instituţiei privind prelungirea crizei până la sfârşitul deceniului?

Modelul DSGE al lui Benes şi Kumhof include cinci sectoare: productiv, bancar, guvernamental şi două sectoare ale gospodăriilor, diferenţiate prin existenţa sau absenţa datoriilor.

Autorii precizează că "modelul nostru teoretic include o funcţie cheie a băncilor din economiile moderne, aceea de creatori şi distrugători ai banilor", iar "orice model realist trebuie să reflecte faptul că băncile nu trebuie să aştepte formarea depozitelor înainte să crediteze". Jaromir Benes şi Michael Kumhof afirmă apoi că "băncile îşi creează propriile fonduri, depozitele, prin actul de creditare".

Această "inginerie financiară" este confirmată în articole de pe site-urile unor importante bănci centrale, cum sunt Banca Angliei sau Federal Reserve. Într-un buletin trimestrial al Băncii Angliei din 2007, se arată că "atunci când băncile acordă credite, ele creează şi depozite adiţionale pentru cei care au împrumutat banii" (n.a. "Interpreting Movements in Broad Money", Bank of England Quarterly Bulletin, 2007 Q3).

Keister şi McAndrews, economişti la Federal Reserve Bank of New York, descriu similar procesul: "când o firmă împrumută de la o bancă şi îşi plasează aceşti bani într-un depozit la aceeaşi bancă, bilanţul băncii creşte fără să fie afectate rezervele sale" (n.a. "Why Are Banks Holding So Many Excess Reserves?", Staff Report No. 380, 2009).

Este greu de crezut că băncile centrale au "descoperit" crearea banilor din nimic doar de la începutul crizei financiare. Şi atunci la ce se referă reprezentanţii acestora, când declară că unul dintre obiectivele lor îl reprezintă creşterea gradului de educaţie financiară a populaţiei?

Benes şi Kumhof ajung la concluzia că "pasivele bancare nu reprezintă economii din punct de vedere macroeconomic, deşi la nivel microeconomic aparenţele par să indice acest lucru", iar băncile nu s-ar putea angaja într-un boom al creditării doar pe baza economiilor populaţiei şi firmelor. "Cu puţine excepţii, importanţa critică a acestui fapt pare să se fi pierdut din literatura macroeconomică modernă", au mai remarcat cei doi economişti de la FMI.

Oare cum a fost posibilă o asemenea dispariţie, mai ales când acesta "pare" a fi elementul cheie care a condus la actuala criză financiară?

Cei doi economişti de la FMI arată că primul avantaj al Planului Chicago se referă la "controlul mai bun al creşterilor şi contracţiilor bruşte ale creditului bancar", acesta fiind un factor determinant al elementele fundamentale ale economiei.

Separarea banilor de volumul creditului dintr-o economie ar permite astfel controlul direct al agregatelor monetare printr-o regulă prederminată.

Într-un sistem financiar cu rezerve minime obligatorii aproape de zero, cum este cel din SUA şi zona euro, crearea banilor depinde aproape exclusiv de motivaţia băncilor de a crea depozite. Cum are loc procesul? "Depozitele suplimentare pot fi create doar prin credite suplimentare", conform articolului de la FMI, iar "schimbările bruşte în atitudinea băncilor conduc nu doar la boom-uri şi prăbuşiri economice, ci contribuie aproape instantaneu la crearea unei abundenţe sau crize de bani".

Susţinerea primului punct din Planul Chicago se încheia cu o concluzie interesantă: "Controlul creşterii creditului va deveni mult mai simplu şi direct, deoarece băncile nu vor mai putea să-şi genereze propria finanţare, depozitele, prin creditare, un privilegiu extraordinar, nemaiîntâlnit în alte sectoare ale economiei".

La prima vedere, afirmaţiile lui Benes şi Kumhof constituie o erezie impardonabilă pentru majoritatea economiştilor de astăzi. În fond, toate manualele universitare prezintă băncile drept intermediari financiari, care atrag depozitele populaţiei sau firmelor pentru a le investi ulterior sub formă de credite. Separarea emisiunii monetare de creditare va redefini rolul băncilor în economie, aces-tea devenind "doar intermediari care depind de finanţarea externă înainte de a credita", adică "băncile vor deveni ceea ce mulţi cred, în mod eronat, că sunt astăzi".

Din păcate, Benes şi Kumhof nu abordează deloc problema morală a acestor privilegii extraordinare ale băncilor. Termenul "moral" apare în articol doar asociat "hazardului" în conceptul de "hazard moral", când cei doi scriu că "hazardul moral creează o motivaţie pentru bănci de a nu se proteja împotriva şocurilor negative mai mari decât baza lor de capital".

Şi cine sunt responsabilii pentru acest hazard moral? Băncile centrale, desigur, deoarece au oferit sprijin necondiţionat şi nelimitat de lichiditate pentru băncile subcapitalizate şi pentru cele considerate "prea mari să cadă". Efectele extrem de negative ale unor astfel de "căderi" se datorea-ză, însă, tocmai funcţionării sistemelor bancare actuale în condiţiile rezervelor fracţionare şi pe fondul unor sisteme monetare construite fără un etalon solid.

Eliminarea rezervelor fracţionare din sistemul bancar constituie al doilea avantaj major al Planului Chicago, deoarece ar conduce la eliminarea panicilor bancare şi la creşterea stabilităţii financiare, iar "băncile ar putea să se concentreze exclusiv asupra funcţiei lor de creditare".

Celelalte două avantaje ale Planului Chicago, reducerea dramatică a datoriei publice şi private, pornesc de la emisiunea monetară directă de către guvern a banilor fără dobândă. În loc să împrumute de la bănci, guvernele pot emite direct bani fără acoperire, care vor avea caracteristicile unor "acţiuni" similare participaţiilor la capitalul unei companii.

Emisiunea monetară directă de către guverne reprezintă punctul care atrage cele mai multe critici, deoarece se apreciază că nu pot fi impuse limite care să elimine pericolul inflaţionist, dar autorii resping aces-te critici pe baza rezultatelor modelului.

Concluziile finale ale celor doi economişti de la FMI sunt încurajatoare: toate afirmaţiile lui Fisher privind avantajele Planului Chicago au fost confirmate, iar, în plus, Benes şi Kumhof sunt convinşi că se poate ajunge la o creştere economică semnificativă, pe fondul unei inflaţii care se apropie de zero.

În ciuda rezultatelor obţinute de cei doi economişti de la FMI, prin aplicarea unui cadru de modelare care ar trebui să fie cel mai bine înţeles la nivelul băncilor centrale (n.a. adică nu pot fi acuzaţi de utilizarea unor teorii sau metode "învechite"), este greu de crezut că vom asista la declanşarea unor dezbateri constructive în jurul acestor propuneri. De ce? Pentru că băncile centrale, dar şi guvernele, s-au dovedit incapabile să recunoască adevăratele cauze şi să exploreze alte soluţii anticriză, în afara tipăririi nelimitate.

Acesta este motivul pentru care FMI prognozează prelungirea crizei până la sfărşitul deceniului, dar nu trebuie să uităm că prognozele Fondului au totdeauna mult prea optimiste.

Aplicarea unor soluţii morale şi renunţarea la actuala paradigmă monetară reprezintă singura soluţie pentru rezolvarea crizei economice şi financiare actuale. Iar aceasta s-ar produce într-o perioadă mult mai scurtă, prin "restructurarea" masivă a sistemului financiar global, după care se va putea trece la construirea bazelor pentru dezvoltarea eco-nomică viitoare.

Idealul şi iluzia "creşterii economice" prin credite şi bani din nimic trebuie trimise în muzee, iar exponantele ilustrative trebuie însoţite de avertismente puternice privind efectele grave asupra sănătăţii omenirii.

-------------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.