Cronica unui altfel de război ciudat

Este posibil ca o competiţie politică jucată în principal pe imagine şi prestigiu, dar împletită strîns în jurul alteia cu miză mult mai mare, dezvoltarea, deţinerea şi exploatarea puterii nucleare, să degenereze în conflict armat deschis? Unul care să treacă peste pragul nuclear? Aşa cum se derulează dinamica actuală a relaţiilor dintre Coreea de Nord şi Statele Unite ale Americii, răspunsul a ajuns periculos de aproape de varianta DA! Cum arată, aşadar, cronica unui asemenea război, fără precedent în istoria cunoscută a omenirii.

Primele state intrate în competiţia pentru dezvoltarea şi deţinerea capacităţilor nucleare cu utilizare militară, încă de la jumătatea anilor 30 ai secolului XX, au fost Germania, Statele Unite, Marea Britanie şi URSS. Prima rundă, decisivă, a fost cîştigată de SUA care, la Hiroşima şi Nagasaki, au utilizat bombele nucleare disponibile pentru a forţa capitularea necondiţionată a Japoniei şi a pune capăt, astfel, războiului din Asia-Pacific. URSS a trecut peste linia de sosire patru ani mai tîrziu; Germania, înfrîntă, a fost de facto şi de jure exclusă din clubul nuclear; Marea Britanie a fost admisă, dar numai după ce a cedat SUA şi a acceptat să devină unul dintre vagoanele politice şi militare ale trenului nuclear american. Doar două alte state au mai parcurs traseul critic pînă la capăt şi au fost acceptate de jure (Tratatul de Neproliferare Nucleară) în clubul posesorilor acestui tip de armă de distrugere în masă, Franţa şi China. După care, cursa a fost interzisă, pentru toţi ceilalţi; desigur nu şi pentru cei din clubul deţinătorilor de drept care, de atunci încoace, au perfecţionat şi revoluţionat tehnologic toate componentele capacităţilor nucleare de care dispun, dimpreună cu o panoplie largă de mijloace de prevenire, avertizare timpurie, contracarare, blocare sau disipare controlată a principalelor efecte ale unui posibil atac nuclear advers. Interesul strategic pentru păstrarea monopolului nuclear, parte a prevederilor TNT şi a dinamicii controlate a războiului rece, i-a unit o vreme pe membrii clubului nuclear în ceea ce s-a numit "politica de neproliferare". Fisurile au apărut, însă, destul de repede, încă din anii 1960, iar rezultatul a fost accederea, circa un deceniu mai tîrziu, a Israelului, a Indiei şi a Pakistanului la capacităţi nucleare militare proprii. Rezultatul inevitabil, pe fondul diviziunii radicale a Orientului Mijlociu a fost competiţia pentru constituirea unui pilon nuclear în lumea arabă-musulmană, contînd pe sprijinul URSS/Rusiei, al Chinei, sau al ambelor, în care s-au angajat pe rînd, dar fără succes, Siria, Libia, Irakul. Mai nou, adică începînd de prin 1980, a intrat în competiţie Iranul care în ultimul deceniu, cu un efort masiv se apropie de pragul nuclear militar. În sfîrşit, ultima pe lista aspiranţilor cu şanse de realizare a unei capacităţi nucleare proprii, Coreea de Nord, care nu ar fi putut să parcurgă drumul pînă la capăt fără implicarea tacită şi acoperită a Chinei şi a URSS/Rusiei.

Jocul acesta periculos al competiţiei pe imagine şi prestigiu, ţinînd în mînecă atuul unei ameninţări militare substanţiale a mai fost jucat, relativ recent, de Irak sub regimul Sadam Hussein şi, într-o cheie mai joasă, oarecum diferită, de Libia regimului Gaddafi. În ambele cazuri componenta nucleară a fost inexistentă, iar rezultatul dezastruos pentru cei care s-au jucat cu focul. În cazul Coreei de Nord, însă, ameninţarea nucleară este explicită şi relativ credibilă. Statele Unite, cel puţin sub Administraţia Trump, iau în serios posibilitatea ca regimul de la Phenian să decidă lansarea unei rachete cu încărcătură nucleară avînd ca ţintă Coreea de Sud sau Japonia, ori chiar teritoriul american. Mai pot fi utilizate în acest caz scenariile din Irak şi Libia. În mod clar, nu!

Care sunt, aşadar, posibilităţile de ieşire din situaţia actuală de confruntare şi conflict politic cu ameninţare militar-nucleară tot mai accentuată. Soluţia cea mai simplă şi mai sigură pentru toată lumea ar fi, desigur, de-escaladarea şi reîntoarcerea în teritoriul controlat al competiţiei politice. Acest parcurs nu poate fi realizat, însă, fără concursul şi fără implicarea masivă a Chinei, iar în secundar şi a Rusiei. Deocamdată, semnele care vin de la Beijing şi Moscova, în ciuda insistenţelor, a încercărilor de învăluire ori a reproşurilor lui Trump, nu au nimic încurajator, decisiv. Tabloul arată ca şi cum Xi Jinping şi Vladimir Putin par mai degrabă interesaţi să citească reacţiile şi deznodămîntul pregătit de Statele Unite, rezervîndu-şi acţiunea decisivă pentru momentul critic, de cumpănă, pentru ultimul moment. Lăsat singur, faţă în faţă cu Coreea de Nord, Donald Trump are tot mai puţine opţiuni, iar dintre toate soluţia militară nu este deloc cea mai îndepărtată, ori mai puţin probabilă. Situaţia sa precară la Casa Albă, presiunea unei posibile contestări oficiale a mandatului, l-ar putea arunca încă şi mai precipitat în braţele opţiunii extreme, acţiunea militară. Aici se deschid două căi iar pe care dintre ele o va lua realitatea şi, pe urmele ei, istoria, nimeni nu poate să prezică. Prima este un deznodămînt militar al crizei printr-o lovitură preemptivă a Statelor Unite, în fapt o acţiune masivă şoc, cu mai multe componente operative, capabilă să anihileze la sol, pe teritoriul nord-coreean, înainte de a fi folosite, toate dispozitivele de care depinde capacitatea nucleară a acestei ţări: armament, instalaţii de trimitere la ţintă, puncte şi personal de comandă-control-dirijare la ţintă, locaţii, rampe şi instalaţii de lansare, alte echipamente esenţiale. Ca şi în cazul Irakului, China şi Rusia se străduie deja să delegitimeze la nivel politic şi de imagine publică opţiunea militară a Statelor Unite, prin intervenţii directe sau pe scena Naţiunilor Unite. Cealaltă cale pe care o deschide opţiunea militară este cea în care s-ar produce totuşi un eveniment nuclear, înainte de sau pe timpul primelor faze ale acţiunii-intervenţiei americane.

Din acest punct înainte toată lumea, fără excepţie, se va afla în teritoriul absolut al necunoscutului şi incontrolabilului. Nimeni nu poate prevedea consecinţele desfăşurării evenimentelor, reacţiile, deciziile şi acţiunile viitoare, nici ale celor care exersează de facto şi de drept puterea, nici ale celor care vor avea de plătit consecinţele devastatoare ale deciziilor luate de oamenii politici şi de militari. Oricum, o filă de istorie va fi definitiv întoarsă în cartea precarei noastre civilizaţii, caracterizată poate mai mult decît orice, de la naşterea ei şi pînă astăzi, de bătălia niciodată întreruptă dintre raţional şi iraţioanal dată pe teritoriul acesta minat de capcane şi amăgiri al puterii şi al exerciţiului ei politic.