Cultura învigorării

Se împlinesc, zilele acestea, 130 de ani de când un farmacist din Atlanta, pe numele său John Pemberton, a inventat o băutură numită Coca-Cola. Acum, licoarea este în centrul afacerilor unui colos în valoare de circa 90 de miliarde de dolari. Marca este binecunoscută în întreaga lume.

Mai puţin ştiută este originea acestei băuturi. Pemberton s-a inspirat dintr-o reţetă populară prin Europa, un amestec de vin şi cocaină. La fel ca peste Ocean, farmacistul american a pretins că este vorba despre un leac miraculos. Capabil să vindece o listă impresionantă de afecţiuni, printre care neurastenia, impotenţa şi durerile de cap.

Ceva efect trebuie să fi avut, de vreme ce compoziţia iniţială includea o doză puternică de cocaină (din 1903 s-a renunţat complet la acest ingredient). Coca-Cola făcea parte dintr-o categorie de produse care erau cândva foarte populare. În limba engleză acestea se numesc "patent medicine". Expresia este greu de tradus. Sunt nişte produse vândute "la liber", despre care se susţine că ar avea efecte extraordinare asupra sănătăţii.

Alt exemplu este cunoscutul tonic Fernet-Branca. În secolul al XIX-lea, când a fost inventată această băutură din plante, ea fost utilizată în... tratamentul holerei. Între timp s-au descoperit alte remedii, probabil (mai) eficiente, iar Fernet-Branca a devenit o băutură populară între barmani.

Să ne uităm în jur. Cultura noastră modernă, urbană, este obsedată de problema învigorării. Aşa a fost de la începuturi. Chiar termenul, comun astăzi, de "restaurant", provine din Parisul secolului al XVIII-lea, când unii hangii au început să pretindă că localurile lor serveau mâncăruri speciale, capabile să "restaureze" sănătatea.

Sau umilul sifon. În secolul al XIX-lea, despre băuturile cu gaz se credea că pot "pune omul pe picioare". Acum, doctorii spun altceva despre băuturile carbogazoase (mai ales despre cele în care s-au amestecat cantităţi aiuritoare de zahăr), însă sifonul şi-a lăsat marca pe civilizaţie.

La nivel simbolic, trăim în siajul acestor reprezentări primare. Deschideţi orice canal comercial de televiziune. Reclamă după reclamă prezintă produse despre care se susţine - mai în glumă sau mai în serios - că ne fac mai tineri, mai vioi, mai puternici. Într-una dintre aceste reclame vedem o maşină rămasă în pană pe marginea drumului. Şoferul îi face semn unui individ care vine, nonşalant, pe bicicletă. Respectivul se opreşte să îl ajute pe şofer să împingă maşina. Însă înainte de asta muşcă dintr-o ciocolată (nu mai reţin marca, era ceva cu "cremă de căpşuni"). Efectul este radical. Individul împinge, vesel, maşina în prăpastie...

Probabil că la un nivel profund, orice societate are nevoie de un reţetar al euforiei. Cazul extrem este acela al societăţilor precolumbiene. În cartea lui Peter Watson, The Great Divide: Nature and Human Nature in the Old World and the New (2012), sunt prezentate numeroase exemple, şocante, cu privire la abuzul de substanţe halucinogene în America de dinaintea descoperirii sale de către spanioli. Mayaşii foloseau eneme cu droguri pentru a atinge rapid o stare de transă. Aztecii utilizau în ritualurile lor religioase halucinogene puternice, unele derivate din ciuperci toxice.

În lumea contemporană a revenit tema extazului indus chimic. Contracultura anilor '60-70 a descoperit LSD-ul şi heroina. Rolling Stones, în Sister Morphine: "Spune-mi, soră Morfină, de cât timp zac aici/Ce fac aici?/De ce doctorul nu are faţă?".

Însă Lumea Veche a evitat, de regulă, dependenţa de halucinogene, în favoarea euforizantelor elementare. Cultura europeană este una a alcoolului şi a altor stimulente "uşoare". Vinul şi berea, nu opiul şi mescalina.

Poate că excepţia relativă de la această generalizare este "zâna verde" (absintul). Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, consumul de absint a crescut masiv în Franţa, în parte pentru că se credea că are proprietăţi medicale. A inspirat imaginaţia (sau delirul) unor generaţii de artişti precum Manet, Toulouse-Lautrec, van Gogh, Rimbaud sau Verlaine. În Bucureşti, pe Calea Victoriei, găsiţi astăzi terasa ("jazz-cafe") Green Hours, în curtea unde este şi sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS). Numele este de origine franceză. În secolul al XIX-lea, de la ora 5 după-amiaza începea în cafenele şi bistrouri "ora verde", dedicată consumului de absint.

Iată un aspect asupra căruia nu reflectăm adesea. Euforia în toate formele sale este o componentă constantă a experienţei sociale. Substanţe, practici, valori şi reprezentări.

La noi, cultura învigorării a luat - cum altcumva? - un conţinut specific. Într-un clip de acum câţiva ani vedem un grup de "delfini maidanezi" care înoată în Dâmboviţa bucureşteană, aceea care curge printr-o albie de ciment. Creaturile se hrănesc, frenetic, cu covrigii pe care nişte moldoveni îi aruncă în apă. Personajele par cuprinse de o ciudată excitaţie, nelalocul ei în peisajul gri. Toţi înfulecă cu poftă din pungile cu covrigi, om şi animal deopotrivă.