Cum se spune război în limba chineză

Dacă nu ştiţi răspunsul la această întrebare, nu este cazul să vă îngrijoraţi prea tare. În afară de cei circa un miliard de vorbitori nativi ai limbii chineze şi de cîteva zeci de mii de specialişti şi cunoscători ocazionali ai limbii mandarine, nimeni pe lumea aceasta nu ştie! Exact ca şi dumneavoastră, nici eu nu mi-am făcut prea mari griji din cauza acestei găuri semnificative din cultura mea. Pînă mai ieri, însă! Mai precis, pînă ce atît de originala presă din România mi-a pus sub ochi două ştiri care m-au transformat temporar în stană de piatră. Una ne lumina asupra faptului că un general chinez, numele nu are nicio importanţă, (doar n-o să-mi spuneţi că ştiţi să-l deosebiţi pe Wu de Chu!) a declarat oficial, de-acolo, din... uniforma lui de general, că armata Popularei Republici Chineze este gata să apere Iranul în eventualitatea unui atac mişelesc asupra sa. Ba, pe undeva, printr-un subsol de pagină, zăcea o notă din care reieşea că s-au pregătit deja şi nişte manevre navale ale forţelor chineze prin apropierea ameninţatelor coaste ale islamicei republici. Cealaltă ştire, cu poză cu tot, ne aducea la cunoştinţă că nimeni altul decît Preşedintele Chinei a cerut armatei să fie gata de război!

Vrem nu vrem, lăsăm gluma de o parte şi ne întrebăm serios dacă prelungita criză iraniană are capacitatea să genereze un conflict cald, de proporţii, care să antreneze cîţiva din marii jucători ai politicii mondiale - SUA, China, Rusia - ori chiar pe toţi. În ce constă criza iraniană, este uşor de explicat. Într-un singur lucru: în apropierea momentului în care regimul politic de la Teheran, promotor oficial al celui mai feroce, angajat şi virulent anti-americanism, anti-semitism şi anti-occidentalism, se pregăteşte să intre în posesia unei capacităţi nucleare de tip militar. Pe scurt, încărcături nucleare şi rachete purtătoare capabile să lovească nu numai Israelul, ci şi alte ţări din spaţiul european, eventual chiar teritoriul Statelor Unite, ori al aliaţilor săi. Faptul că ne apropiem de acest punct critic nu mai este ţinut secret de nimeni, nici măcar de iranieni şi a fost recunoscut pînă şi de Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, cea care l-a făcut pe Baradey, fostul ei director, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, numai şi numai pentru că a avut curajul să susţină pînă în pînzele albe contrariul a ceea ce astăzi toată lumea recunoaşte: Iranul a făcut tot ceea ce era de făcut pentru ca în umbra unui nevinovat program civil să devină putere militară nucleară. Din "lectura" acţiunilor sale politice, pare că Rusia nu numai că nu vede niciun fel de problemă în această trecere a Iranului peste pragul nuclear, ba chiar dimpotrivă, a susţinut-o şi o susţine activ prin toate mijloacele, inclusiv specialişti, tehnologie şi "materie primă" fisionabilă. Exact ca şi în alte cazuri, politica Statelor Unite, oficială, a fost de a descuraja şi împiedica, încă din fazele iniţiale, orice tentativă a unei puteri arabe de a deţine arma nucleară. Mai rămînea de lămurit poziţia Chinei. S-a pronunţat Beijingul, prin glasul anonimului general chinez, în această problemă crucială? Eu cred că nu! Nu ştiu dacă această declaraţie chiar a existat şi nici nu am posibilitatea să verific în original, cuvînt cu cuvînt, enunţul ofiţerului cu pricina. Tot ceea ce vă pot spune este că, dacă o astfel de poziţie oficială ar fi fost luată, ea s-ar fi exprimat printr-o altă voce. În China, armata reprezintă, fără doar şi poate, coloana vertebrală a autorităţii statale, fie că este vorba despre Partidul Comunist în ansamblu, despre înalta ierarhie a conducătorilor de stat, ori despre puternicii reprezentanţi ai noilor cercuri de putere din administraţiile locale. Cu toate acestea, o decizie cu privire la o intervenţie militară în sprijinul Iranului, în eventualitatea în care SUA şi/sau Israelul ar declanşa o "lovitură chirurgicală" cu scopul de a distruge proaspăt achiziţionatele capacităţi militare nucleare, este o decizie care nu aparţine doar armatei şi liderilor ei, oricît de influenţi ar fi ei. Juxtapunerea declaraţiei Preşedintelui Hu Jintao, care a cerut armatei să fie pregătită de război, este un fals grosolan. Preşedintele Chinei se afla la reuniunea organismului care gestionează întreaga politică militară a Chinei, iar declaraţia sa este scoasă complet din context. De fiecare dată, şi în toate circumstanţele importante ale ultimilor 50 de ani de existenţă ai Republicii, conducătorii politici ai Chinei au cerut armatei un singur lucru, să fie gata de război! (Fie vorba între noi, doar nu era să-i ceară să fie gata să se culce pe-o ureche, ori să iasă la cules de porumb!). Misiunea oricărei armate în timp de pace este să se pregătească de război. Faptul că această propoziţie a fost interzisă în Europa, pe toată durata războiului rece, iar după aceea a fost aruncată de politicieni în desuetudine, nu înseamnă că şi alţii fac, ori că trebuie să facă la fel! Ideea că liderii de la Beijing ameninţă lumea cu declanşarea unui război, chiar şi pentru o miză atît de importantă cum este Iranul, este foarte departe atît de politica oficială a acestei ţări, cît şi de interesele ei imediate şi pe termen lung. Acum, cînd China a intrat hotărît în liga marilor puteri economice ale lumii, cu şanse mari de a urca pe prima treaptă a podiumului, este de neconceput ca ea să-şi irosească cîştigurile politice şi economice de pînă acum, aruncîndu-se în aventura unei confruntări militare deschise cu una dintre super-puterile lumii, chiar şi dacă ar fi susţinută tacit, ori activ, de Rusia şi de alţi actori internaţionali. Oricîte diferende economice ar avea China cu Statele Unite, oricîte diferenţe de poziţie faţă de diferite probleme şi arii ale conflictualităţii globale, oricît de mult ar dori liderii ei, de astăzi şi de mîine, ca ţara lor să atingă pragul unei puteri globale depline, calea militară este ultima care ar putea duce China către acest statut. Iar acest lucru îl ştiu liderii politici şi militari de la Beijing mai bine decît oricine altcineva. Nu de alta, dar la ei lectura lui Sun Tze este obligatorie şi se face în limba originală. Iar celebrul tratat nu este despre război, cum spune traducerea obişnuită cu care operează occidentalii, ci despre arta strategiei şi tacticii. "Zhànzhēng", adică războiul în limba chineză, este considerat mai mult decît în cultura occidentală o aventură în care doar o situaţie disperată te-ar putea arunca şi, mai general, activitatea umană aducătoare de nenorociri, prin excelenţă.