Cum se va sfârşi experimentul monetar şi social din Suedia?

Ipoteza "ceteris paribus" este utilizată deseori în cursurile de economie pentru prezentarea mai clară a relaţiilor de cauzalitate între diferite fenomene economice.

Din păcate, concluziile unor astfel de raţionamente sunt infirmate, de cele mai multe ori, de realitate, unde alte fenomene sau corelaţii nu sunt deloc constante.

Nimic nu a reflectat mai bine efectele multiple, deseori neaşteptate şi negative, ale deciziilor de "planificare" economică decât intervenţiile băncilor centrale din ultimii ani.

Cazul băncii centrale a Suediei (Riksbank) se poate dovedi extrem de relevant pentru istoricii viitorului, în condiţiile în care experimentul monetar din ţara nordică include atât dobânda de intervenţie negativă, cât şi un program de relaxare cantitativă.

Declaraţia lui Mario Draghi, preşedintele BCE, cu privire la posibila extindere a programului QE în zona euro, a determinat Riksbank să anunţe o creştere neaşteptată a propriului program de achiziţii a obligaţiunilor guvernamentale, lansat în februarie 2015.

"Pentru Riksbank, anunţul BCE reprezintă un coşmar", conform unor declaraţii ale analiştilor de la banca SEB preluate de Bloomberg.

Majorarea de la ultima şedinţă de politică monetară este de 65 de miliarde de coroane, iar până în iunie 2016 bilanţul Riksbank va include obligaţiuni guvernamentale în valoare de 200 de miliarde de coroane, ceea ce reprezintă 5% din PIB şi circa 30% din soldul obligaţiunilor de stat de pe piaţa internă.

"Conducerea executivă a băncii estimează că politica monetară trebuie să fie mai expansionistă, astfel încât să susţină evoluţia pozitivă a economiei Suediei şi să menţină tendinţa de creştere a inflaţiei", se arată în comunicatul de presă al Riksbank.

Pericolul dobânzilor scăzute este recunoscut la nivelul băncii centrale, dar riscurile asociate, în special cel al exceselor speculative de pe piaţa imobiliară, sunt considerate de competenţa altor instituţii ale statului.

Riksbank recomandă revizuirea sistemului fiscal, astfel încât să nu mai fie stimulată acumularea datoriilor pentru gospodăriile populaţiei, dar şi reforme pentru echilibrarea raportului dintre cerere şi ofertă pe piaţa imobiliară.

Având în vedere gradul ridicat al îndatorării personale din Suedia, este greu de crezut că astfel de măsuri de "planificare" vor avea succes.

Între 2004 şi 2014, Produsul Intern Brut a crescut cu 39,7% în preţuri curente, până la 3,92 trilioane coroane suedeze (SEK), în timp ce creditul ipotecar a crescut cu 139,5%, până la 2,49 trilioane SEK.

Creşterea s-a accelerat în 2015, odată cu lansarea programului de relaxare cantitativă, iar soldul creditului ipotecar a ajuns la 2,64 trilioane SEK (vezi graficul), pe fondul unei rate anuale de creştere de 8%, conform datelor statistice oficiale.

Condiţiile ultrarelaxate de creditare au condus la înregistrarea unor noi recorduri ale indicilor preţurilor de pe piaţa imobiliară rezidenţială, dar aceste preţuri nu sunt luate în considerare de banca centrală când se decide dobânda de politică monetară.

După cum se observă, "coşmarul" Riksbank nu vine doar de la BCE, ci are şi o semnificativă componentă autoindusă.

Mai mult, Mario Draghi şi-a continuat seria de declaraţii care fac tot mai dificilă justificarea măsurilor de politică monetară ale băncii centrale a Suediei. Într-un interviu pentru cotidianul italian Il Sole 24 Ore, publicat şi pe site-ul BCE, preşedintele Băncii Centrale Europene arată că "prognozele pentru creşterea economiei globale au fost revizuite în scădere", iar "încetinirea nu este, probabil, temporară".

Oare mai poate fi interpretată această declaraţie şi altfel decât o recunoaştere a eşecului politicilor monetare din ultimii ani, în special a celor dedicate relaxării cantitative?

O altă manifestare a neputinţei vine şi de peste Ocean. John Williams, preşedintele Federal Reserve Bank of San Francisco, a declarat recent, în cadrul unui discurs la Brookings Institute, că "nivelul scăzut al ratei neutre a dobânzii reprezintă un avertisment cu privire la schimbări în economia SUA pe care banca centrală nu le înţelege pe deplin", după cum scrie Reuters.

În dicţionarul de la Financial Times, rata neutră a dobânzii (denumită şi rata naturală) reprezintă nivelul dobânzii pentru care inflaţia este stabilă iar PIB-ul creşte cu rata sa potenţială. Din păcate, rata neutră a dobânzii nu este decât o noţiune ipotetică, neobservabilă.

Din fericire pentru Riksbank, un alt "experiment" din Suedia, de data aceasta social, este gata să ofere toate justificările necesare pentru "falimentul" dobânzilor negative şi a programului de tipărire.

Este vorba, desigur, despre avalanşa imigranţilor din Orientul Mijlociu şi Africa. De la 50.000 în această vară, estimările privind numărul refugiaţilor a crescut până la 190.000 pentru întreg anul 2015, iar autorităţile de la Stockholm au cerut ajutor european pentru redistribuirea lor în alte ţări ale UE.

Ministrul de externe al Suediei, Margot Wallström, a declarat recent, într-un interviu acordat cotidianului Dagens Nyheter, că menţinerea actualului flux al imigranţilor va determina "intrarea sistemului nostru în colaps pe termen lung".

Între timp, tensiunile cresc în interiorul societăţii suedeze, chiar dacă imaginea din mass-media este una optimistă şi firul narativ este întrerupt, uneori, de ştiri referitoare la incendierea centrelor de primire.

Un scriitor norvegian care trăieşte în Suedia, Karl Ove KnausgDrd, pune aparenta linişte de până acum pe seama "obsesiei suedezilor de a fi văzuţi ca oameni decenţi şi pro-imigrare", astfel încât acestora "le este teamă să discute aspectele complexe ale crizei refugiaţilor", după cum scrie cotidianul online The Local.

"Nu ştim nimic despre consecinţele imigraţiei, însă acestea sunt dependente în întregime de resursele utilizate", a mai precizat scriitorul norvegian. Apelul adresat partenerilor europeni de către guvernul suedez arată că "ignoranţa" pare să existe mai ales la nivelul autorităţilor, iar resursele sunt departe de a fi suficiente pentru rezolvarea problemei.

Pentru o economie deschisă şi mică, în context global, cum este cea a Suediei, problema integrării refugiaţilor se poate dovedi "paiul care rupe spinarea cămilei". Iar "legiştii" vor ignora la "autopsie" boala indusă în organismul economic de un experiment monetar fără precedent istoric.