De cîte ori pe zi putem visa crocodili?

Ştiu, tocmai acum mi-am găsit şi eu! Acum, cu criza asta care ne pîndeşte de după următorul colţ, ca şi cînd viaţa noastră ar fi un drum fără nici o linie dreaptă, doar cu colţuri; acum, cînd politica dîmboviţeană s-a copt şi aşteaptă să ne hrănim din nou iluziile cu fructele ei otrăvite; acum, cînd a început anul şcolar, cînd fierbe mustul şi nos­talgiile toamnei se transformă alene şi pe nebăgate de seamă în psihoze depresive de sezon; ei bine, tocmai acum, mie mi-a căşunat să mă ocup de visele cu crocodili!

N-am ce să fac, sunt disperat! E ultima speranţă! Nu mai fac faţă! Asaltul prostiei asupra spaţiului public a depăşit de mult cotele de avarie ale sistemului meu de apărare. Nimic nu mai foloseşte: nici să schimbi de pe un canal de televiziune pe altul, nici să citeşti alt ziar, nici să asculţi la radio doar buletinul meteorologic, ori ştirile sportive, nici să pleci pe vîrful muntelui, nici să te ascunzi în peşteri. Peste tot şi oriunde, este cineva care-şi etalează cu ostentaţie prostia. Dar, ce spun eu, etalează? Nici vorbă, dă cu ea peste tine, te loveşte în plin, cu aceeaşi putere şi naturaleţe cu care intrau camioa­nele, tot cam la două-trei zile, în zidul casei de la nu mai ştiu care curbă a unui drum european, din România!

Ce e prostia? Nu vă încurcaţi cu definiţiile savante. Este doar o formă de inadecvare comportamentală, rareori datorată lipsei elementare de cunoştinţe şi mult mai des incapacităţii de a înţelege situaţia în care te găseşti, ori obstinaţiei de a furniza răspunsuri care n-au nicio legătură cu contextul şi tema situaţiei. Este motivul pentru care prostia nu se sperie de diplome şi titluri, nu are a face nici cu locul de baştină, nici cu cel de muncă, nici cu genetica generaţională şi nici cu calitatea apei din localitatea de reşedinţă! Prostia este o atitudine, aceea de a-ţi ţine mintea (atîta cîtă e!), încuiată, nefolosită, inertă, moartă-n păpuşoi! A devenit o modă şi ameninţă să fie etalonul social după care ne vom orienta în viitorul nu tocmai îndepărtat, alegîndu-ne modelele! Din aceas­tă perspectivă, prezentul este cît se poate de promiţător! Mi-ar trebui cel puţin zece volume să adun exemplele mai semnificative, etalate zilnic cu generozitate faraonică, de politicieni! De aceea, spicuiesc.

Avem o idee, bună. Ştim că este bună, pentru că în spatele ei stau mai bine de două decenii de cercetări ştiinţifice şi cam tot atîtea de practică, în Europa, ca şi în Statele Unite: "Condiţia de dezvoltare şcolară şi post-şcolară depinde într-o măsură foarte mare de bagajul educaţional cu care copiii întră în sistemul de învăţămînt". Mai mult, învăţămîntul nostru "industrial", ca şi al lor, nu numai că nu egalizează valorile educaţionale, dimpotrivă, tinde să adîncească diferenţele cu care copiii se aşază în bancă, chiar din prima zi de şcoa­lă! Altfel spus, cei şapte ani de acasă contează şi anume, foarte mult! Consecinţa: dacă o societate doreşte să dea copiilor ei şanse mărite de reuşită şcolară şi în viaţă, iar în plus să reducă din "predes­tinarea la eşec" a copiilor care vin din familii incapabile să dezvolte de la vîrstele mici zestrea educaţională a propriilor copii, atunci, trebuie să facă ceva pentru a depăşi acest handicap, creat "natural", printr-o formă de învăţămînt specială, adecvată vîrstei şi caracteristicilor psihologice ale preşcolarului. Unii au numit-o clasă pregătitoare, alţii i-au dat alt nume, dar toate societăţile cărora le pasă şi vor binele copiilor au făcut ceva în acest sens. Ne-am trezit şi noi, mai pe la anul de graţie 2011-2012! Ce-au făcut politicienii cu ideea aceasta, bună? Unii au aruncat-o cu furca în sistem, fără să se preocupe prea mult despre cine, cum şi cînd, cu ce resurse şi după ce metodică va face cineva acest tip special de educaţie preşcolară; s-a schimbat puterea, iar cei care au venit au dat buzna să le ia caimacul celorlalţi; cînd au văzut, însă, cît este de complicată problema organizării, au decretat că ideea este o prostie şi mai bine renunţăm la ea! Prostie este, cu carul... dar nu ideea e de vină, ci politicienii şi instituţiile pe care le folosesc în guvernare, pentru care organizarea oricărui proces instituţional, cît de simplu, este mai complicată decît demonstraţia Ultimei Teoreme a lui Fermat. Rămîn tot la învăţămînt, căci impactul funcţionării sale asupra succesului întregii societăţi este radical şi pe termen lung, în bine sau dimpotrivă, în rău. Nu există ministru care să ne fi fost dat de politicieni şi de Bunul Dumnezeu în aceste din urmă două decenii, care să nu ne fi asasinat cu referiri la reformă şi care să nu ne fi declamat bunele sale intenţii în această întreprindere. Rezultatul: învăţămîntul se duce de rîpă, tot mai rău de la o zi la alta. Bunul-simţ ar cere ca cineva să cerceteze sistematic, în amănunt şi să producă un răspuns detaliat la întrebarea: de ce ni se întîmplă nouă acest lucru? Nimeni, niciun ministru, niciun politician nu a venit cu ideea să formeze un grup de expertiză şi evaluare (eventual şi cu specialişti din alte ţări) care să formuleze un diagnostic serios al problemelor cronice care ameninţă viaţa învăţămîntului românesc. Nu că n-ar fi ştiute, dar dacă ţi le spune altcineva, poate ar fi mai uşor de auzit! Reforma învăţămîntului româ­nesc, dacă este să aibă loc vreodată, trebuie începută cu "despăducherea şi decăpuşarea" lui instituţională, cu eliberarea iniţiativei şi aşezarea ei firească la nivelul comunităţilor interesate, respectiv a unităţilor şcolare locale. Vinovată de tragedia învăţămîntului româ­nesc este, înaintea oricui, supra-birocraţia ineficientă, inadecvată, parazitară şi distrugătoare de valori care s-a încuibat în minister şi în inspectoratele şcolare. Aceas­tă "pătură superpusă" aspiră o parte semnificativă din resursele sistemului, iar ceea ce rămîne împarte după criterii politice, ori aiuritoare, ceea ce e cam tot aia! Această "pătură superpusă" este vinovată de contra-selecţia care se face la nivelul cadrelor didactice, de starea jalnică a teoriei şi capacităţii educaţionale cu care dascălii intră la clase, de slăbirea pînă la degradare totală a motivaţiei pentru performanţă şi a oricărei referinţe morale în comportamentul profesorilor faţă cu tentaţiile corupţiei etc. În niciun alt domeniu, mai mult decît aici, zicala conform căreia "peştele de la cap se împute" nu este mai plină de adevăr! Cum se cheamă incapacitatea de a vedea aceste realităţi care ţipă la noi de mai bine de trei decenii? Prostie! În cazul de faţă, prostie socială, căci întreaga societate pare să rămînă inertă şi inadecvată faţă cu starea de fapt a realităţii, de la părinţii care-şi dau în continuare copiii pe mîna unui sistem care produce eşec, pe bandă rulantă, iar pe deasupra îl finanţează de două ori, o dată din impozite şi a doua oară din propriul buzunar!

Bine, bine, dar ce au toate astea de a face cu visele cu crocodili? Au, pentru că spre deosebire de amatorii care cred că esenţa relaţiei noastre cu visele este oniromanţia, adică pretinsa artă de a le interpreta, iniţiaţii stiu că esenţa este capacitatea de a visa adecvat, de a-ţi construi visele care să te apere de rău şi care să-ţi lumineze deciziile şi calea de urmat în viaţă. Lucrul acesta îl ştiau prea bine egiptenii, pentru care crocodilul era gardianul de temut al tărîmului creaţiei. Era în acelaşi timp patronul spiritual al puterii armate! Iar nouă ne-ar trebui o armată, bine organizată şi genial condusă pentru a avea măcar o şansă în acest război pe care prostia ni l-a declarat şi pe care e doar la un pas să-l cîştige!

De aceea, eu unul m-am pus pe visat crocodili! Dar sunt şi eu un om, cîţi crocodili credeţi că pot visa, singur, într-o zi?