De cîte tururi este nevoie ca să prindem democraţia din urmă?

Este clar că politicienii nu pot cădea de acord asupra răspunsului, după cum la fel de clar este că ceea ce susţineau acum mai an, înaintea alegerilor precedente, acum le pute de parcă nu ei ar fi inventat şi votat legile respective!

De ce sunt aşa de "nehotărîţi" politicienii noştri cu privire la sistemul de alegeri, cu un singur tur de scrutin, ori cu două, este clar ca lumina zilei. Fiecare vrea să ia partea leului şi să-i taie porţia adeversarului-competitor, cît mai radical. "Totul noi, nimic ei" este idealul electoral al politicianului carpato-danubiano-pontic, de cînd a învăţat el democraţie, de la strămoşii noştri, Traian şi Decebal şi până în secolul acesta, atîta de urît, al douăzecişiunulea! Cineva ar putea să spună că, la urma urmei, este un ţel "natural". Doar, nu intri în competiţie ca să împarţi cu ceilalţi roadele succesului! Deşi pare natural, răspunsul este cît se poate de dronat. Competiţia este una dintre "invenţiile" sociale cele mai eficiente şi de aceea, mai rezistente în timp. Menirea ei este să rezolve simplu, local şi fără să creeze premise de conflict suplimentare, probleme de alocare, fie că este vorba de resurse sau de oportunităţi sociale. De aceea competiţiile au reguli precise, arbitru şi criterii clare de stabilire a cîştigătorului, ba, în cele mai multe cazuri, şi posibilităţi de contestare. Puţine tipuri de competiţie se sfîrşesc cu o ceremonie în care învingătorul ia premiul cel mare, pe cel mijlociu şi pe cel mic, laurii şi pe fata împăratului de soţie, iar învinşii săi sunt bătuţi cu biciul pe spinare, pînă la următoarea competiţie, cînd rolurile s-ar putea schimba!!!

Argumentul teoretic invocat pentru fîţîiala, ba un tur, ba două, este cel al reprezentativităţii sau, încă şi mai radical spus, al îndreptăţirii de a exercita funcţia electivă respectivă - primar, consilier. De cîte voturi dintr-o colectivitate este nevoie pentru a considera legitim mandatul? După cum ştiu cititorii noştri, care se întîlnesc cu editorialele domnului Avramescu (n-ai ce-i face, editorialiştii noştri sunt mai tobă de carte decît ai lor!), la întrebarea aceasta există un răspuns de principiu şi unul circumstanţial. Cele două ar trebui să se completeze, dar în realitate se calcă pe picioare, mai rău decît altădată, călătorii din rata Adjud-Focşani. Primul răspuns este că nu numărul de alegători dă validitate mandatului, ci acurateţea democratică, respectarea tuturor regulilor unei competiţii netrucate, în care şansele nici unui competitor nu sunt influenţate artificial de manevre subterane, ori de-a dreptul de malversaţiuni electorale, de tipul: nu contează cine votează, ci cine înnumără voturile! (Stalin!). Majoritatea democraţiilor cu vechime şi experienţă au introdus, însă, şi criteriul suplimentar al numărului de voturi. Cum? Evident, arbitrar. Nemulţumiţi de soluţia "cîştigătorul ia totul", specifică votului într-un singur tur, au reformulat răspunsul la prima întrebare şi au pretins că reprezentativ este votul susţinut de majoritate. Toate bune şi frumoase, doar că la algeri, chiar şi atunci cînd un număr mare de oameni ies la vot, 75-80%, e greu să obţii majoritatea invocată, adică 50% plus unu din cei cu drept de vot, ori chiar din cei care au ieşit la vot. Şi atunci ce facem? Răspunsul logic-consecvent ar fi, îi punem să voteze pînă dobîndeşte cineva majoritatea!!! Nu e deloc o enormitate, aşa se întîmplă prin parlamentele care au atributul de alegere a Preşedintelui ţării, cînd majoritatea parlamentară nu este dispusă să impună un preşedinte, ci doreşte ca el să fie susţinut de o majoritate bi-coloră! Ultimele alegeri pentru preşedinlele Germaniei au evidenţiat această caracteristică, după cum fenomenul poate fi urmărit şi în Parlamentul Turciei. Nu e absurd, dar sigur nu e practic! Atunci ce facem? Facem aşa: alegeri în două tururi! În primul tur dăm mandatul doar dacă are cineva majoritate, iar în al doilea, cui are mai multe voturi? Păi, n-am încălcat principiul de la care am plecat? Ba da! Dar, ce să-i faci, politica şi principiile sunt două lucruri greu de împăcat. Cît de "reprezentativ" este votul în două tururi, s-a văzut de curînd la alegerile locale din Franţa. Un partid, urît din inimă de tot establishmentul politic din hexagon, dar votat din ce în ce mai mult de francezi (FN), a cîştigat la mare distanţă alegerile în două din cele şase regiuni electorale. Şi? Nu se pune! În turul doi, cabala concurenţilor care nu obţinuseră nici jumătate din voturile FN a cîştigat cu cîteva procente şi deci a luat mandatele regionale!!! Şi cu voturile francezilor care s-au manifestat, atît la primul tur, cît şi la al doilea, în favoarea FN, cum rămîne? Nu v-am spus: nu se pune!!! Reprezentativitatea, bat-o vina!

Esenţa poveştii, însă, nu este legată de slăbiciunile inerente sistemelor electorale, ci de ceea ce politicienii, mai ales cei din România, încearcă cu disperare să ascundă în spatele acestui maldăr de argumente şi contra-argumente pentru o soluţie sau alta. Ceea ce încearcă ei să ascundă şi ceea ce algătorii noştri ar face bine să vadă şi să ceară socoteală este uriaşa risipă de fonduri adunate cu japca de stat, pentru a fi redistribuite de baronii locali şi centrali în buzunarele camarilelor politice proprii; jaful la drumul mare la care se dedau administraţiile locale din România, de la impozite abuzive, la administrarea în interes propriu a domeniului public; prăbuşirea sub o imensă calotă de îndatorare a primăriilor şi consiliilor locale din toată România, care nu va putea fi topită nici în două generaţii şi mai ales răul pe care această pletoră de "aleşi ai soartei" şi ai politicii îl fac, în deplină "imunitate" şi lipsă de răspundere, comunităţilor în care îşi exercită mandatele, în numele, desigur, al Binelui Public!!!