Democraţie neterminată pentru pianină mecanică

Dacă scandalul "statului paralel", al "infamantelor protocoale" şi al aberaţiilor instituţionale în care se scaldă viaţa statală a României ne spune ceva despre lumea în care trăim, atunci mesajul cel mai pregnant este acela că, după trei decenii de exerciţii şi încercări de a aproxima o variantă viabilă a democraţiei reprezentative şi în ciuda apartenenţei la sistemele instituţionale ale UE, NATO, ale parteneriatelor strategice cu "marile democraţii" nu ştim pe ce lume trăim. Nu putem spune răspicat ce fel de stat este România, din punctul de vedere al sistemului său de guvernare, al statului de drept, al integrării şi respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în viaţa politică, de drept şi civilă a societăţii. De la "stat semi-eşuat", la "democraţie cronic-disfuncţională" şi de la "variantă locală de neo-totalitarism soft", la "cleptocraţie cu convulsii şi excese autoritare", orice etichetă poate fi susţinută cu argumente convingătoare. În funcţie de interese, de poziţia în care se află cineva în raport cu distribuţia beneficiilor/costurilor soluţiei pentru care argumentează, România pare să fie un teritoriu multiform al tuturor şi al oricăror posibilităţi... vorba păcătosului, chiar şi acelea "care nu se poate"! O imposibilitate oximoronică ce se încăpăţînează să existe, în care marea majoritate a cetăţenilor continuă să se comporte ca şi cînd ar trăi în cel mai frumos, trainic şi ferit de furtuni "Normalistan".

Iar întrebarea cheie este, desigur, cum se face că am ajuns aici? Iar răspunsul evident: în urma unor erori! Dar nu oricare şi nici oricum săvîrşite. Erori de proiectare, de construcţie şi de exploatare a sistemului, în raport cu modelul care a servit de referenţial. Erori sistematice, cel mai adesea făcute cu bună ştiinţă şi intenţie şi rareori întîmplătoare, ori generate de neştiinţă, lipsă de experienţă, ori maturitate. Erori cu "beneficiari dedicaţi" în lumea pestriţă şi nevolnică a politicii, ori în cea plină de energie şi iniţiativă a devalizatorilor "de profesie" ai bugetelor curente şi ale proprietăţilor precedentului stat eşuat numit "România socialistă". Un singur exemplu este cred suficient pentru a înţelege: serviciile de informaţii, pentru că tot sunt ele acum sub reflectorul atenţiei publice. Cele mai multe greşeli în legătură cu aceste instituţii au fost făcute (şi nu o dată, ci repetat!) în legătură cu stabilirea rolului, atribuţiilor şi modului de inserare în structura generală a instituţiilor puterii din România. Culegerea de informaţii nu este o activitate care să se justifice prin ea însăşi! În mod normal nu te poţi opri aici cînd defineşti o asemenea instituţie. Această activitate trebuie să răspundă unor scopuri clar, precis şi restrictiv definite în legile de organizare instituţională. Iar cînd spun restrictiv mă refer la limitările obligatorii generate de celelalte legi care ar trebui să organizeze spaţiul unei democraţii, începînd cu respectul şi autoritatea absolută a legii în raport cu orice alte decizii şi hotărîri instituţionale, ori cu carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pe care România a integrat-o atît de tîrziu în sistemul ei de norme legale şi de organizare instituţională. În locul preciziei şi a rigorii a prevalat "tradiţia" şi "moştenirea instituţională", ceea ce s-a văzut clar atunci cînd în avîntul supra-dimensionării funcţionale de care au fost lovite toate aceste instituţii, a reînviat şi dorinţa/ambiţia de a reveni în cîmpul tactic al justiţiei. Ceea ce în 1990-1993 era de neconceput, în 2008-2010 a devenit normă susţinută de acte ale CSAT-ului şi acceptată fără crîcnire, ca un act de normalitate, de toate instituţiile cu care SRI-ul s-a grăbit să încheie "acorduri instituţionale de cooperare". Poate cel mai important aspect care a degenerat în relaţiile dintre dintre "servicii" şi ansamblul mecanismelor puterii este capacitatea lor de a influenţa decizii şi rezultate electorale, de la "selecţia" competitorilor pînă la tabloul rezulatelor finale. Cine ştie, poate vom afla vreodată care a fost rolul serviciilor de informaţii în "direcţionarea" proceselor electorale din România, pe calea "cea bună", "cea dorită", cea "indicată cu bunăvoinţă" de diferitele centre de putere care acţionează aproape nestingherit în România. Deocamdată, scandenţele abia au ajuns la nivelul evenimentelor imediat secvente prăbuşirii regimului comunist din Decembrie 1989 şi al mineriadelor din 1990-1991. Cu puţin noroc, în secolul acesta, poate va veni rîndul şi celorlalte episoade, dacă nu tot atît de sîngeroase, cu siguranţă la fel de grav şi profund distorsionante pentru construcţia democratică a României. Transformarea voită sau nevoită, urmărită însă consecvent, a serviciilor de informaţii din România în "king makers", implicarea lor fie şi "sectorială" în competiţia pentru putere politică stă la originea celor mai grave derapaje pe care astăzi le înregistrăm, unii chiar cu oarecare surpriză! În sfîrşit, cel de al treilea aspect, nu mai puţin important, cel al poziţiei instituţionale a serviciilor de informaţii în raport cu instituţiile fundamentale ale guvernării - executiv, legislativ, putere judecătorească. În orice sistem democratic coerent, instituţiile acestea, oricum s-ar numi ele, sunt firesc parte a puterii executive, indiferent dacă au atribuţii generale, sau sectoriale. În consecinţă sunt cu toatele, într-o formă sau alta sub autoritatea Guvernului. Acest lucru are două consecinţe directe: răspunderea directă, politică, pentru ceea ce ele fac sau nu fac, revine celor care deţin puterea guvernamentală, iar răspunderea legală, pe fiecare palier, celor care conduc-coordonează aceste instituţii la nivelele de decizie primare. Controlul parlamentar asupra instituţiilor de informaţii, în orice democraţie coerentă, este parte integrantă a mecanismelor de control ale Legislativului asupra Executivului. Aşa stau lucrurile nu doar în Statele Unite, ci în toate celelalte mari democraţii ale lumii, spre exemplu Franţa, Germania şi Marea Britanie. La noi, acest mecanism a fost de la început proiectat, realizat şi utilizat în mod grav deficitar. Competiţia istorică pentru putere, de la începutul perioadei post-decembriste, a dus la soluţiile perpetuate apoi în legislaţia dezvoltată, fără să se mai uite cineva la principiul constituţional al separării puterilor. SRI-ul a fost practic scos de sub orice control, altul decît faţada comisiilor parlamentare, împănate cu "oamenii de casă" şi "binevoitori" care şi dacă voiau cu totdinadinsul nu puteau să facă control instituţional. Prin urmare, au făcut ceea ce puteau să facă, aghesmuirea periodică (anuală) a activităţii instituţiei cu pricina şi aplicarea ştampilei "OK". Cu acelaşi prilej au fost date peste cap şi aşa zisele servicii sectoriale care principal sunt sub autoritatea executivului, serviciile de la MApN, MAI şi Justiţie pînă la desfiinţare, dar în realitate depăşesc cu mult aceste limite. Ca să fie brambureala completă, avem şi servicii aflate mai mult sub autoritatea Preşedintelui, decît a Guvernului sau a Parlamentului, cazul SIE şi SPP şi STS. Deşi, în logica teoriei, Preşedintele este componentă a puterii executive, Constituţia nu îi conferă acestuia nici un fel de instrumente pentru a acţiona asupra acestor instituţii, în afara CSAT-ului, care rămîne totuşi o structură de decizie colectivă, nu însă şi de control. Rezultatul este ceea ce vedem astăzi, adică o hipertrofiere instituţională care nu este justificată de nimic, alta decît ambiţiile nemăsurate de mărire ale unei generaţii spontanee de "plutonieri mesianici" (ca să împrumut o sintagmă acreditată), de a avea cît mai mulţi subordonaţi şi de a putea manipula cît mai multe domenii, aspecte, ale vieţii politice şi economice din România.

Ca să punem lucrurile în perspectivă, tot ce mai trebuie să spunem este că tema şi problemele serviciilor de informaţii reprezintă doar o picătură în oceanul de aberaţii instituţionale, legale şi constituţionale pe care stă aşezat astăzi şi în virtutea căruia funcţionează statul numit România, executînd pe claviatura unei pianine hodorogite, notele şi acordurile unei democraţii niciodată terminate.