Despre austeritate, numai de bine!

În ediţia sa din 19 aprilie hebdomadarul economic francez La Tribune publica un articol, "Din cauza crizei, keynesienii au câştigat bătălia teoriei economice" (Avec la crise, les keynésiens ont gagné la bataille de la théorie économique), în care, pornind de la posibilele consecinţe ale scandalului Reinhart - Rogoff, se pune în discuţie politica de austeritate. Şi tocmai în acest context nu tocmai favorabil austerităţii, Traian Băsescu a prezentat o analiză favorabilă măsurilor de austeritate anunţate şi asumate public pe 6 mai 2010. Or, scandalul legat de datele eronate care au stat la baza concluziilor unuia din cele mai influente articole ştiinţifice prin care s-a justificat aus­teritatea bugetară nu şi-a consumat încă efectul. Şi asta pentru că nu este singurul: în ianuarie 2013, Olivier Blanchard, economistul şef al FMI, recunoştea public că a existat, de asemenea, o eroare de apreciere în formularea modelului matematic prin care se calculau efectele austerităţii (a se vedea documentul de lucru "Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers" publicat de FMI şi semnat de Olivier Blanchard şi Daniel Leigh).

Privite retrospectiv, rezultatele calculelor de atunci par destul de părtinitoare. Cu toate acestea, chiar şi conferinţa de presă convocată jubiliar de Traian Băsescu din 26 aprilie arată că toate aceste revelaţii nu au, cel puţin pentru moment, vreun impact asupra opiniilor sau politicilor aplicate, ba uneori impuse, unor state membre ale UE aflate în dificultate. Şi, dacă unii politicieni nu vor sau nu pot să-şi recunoască erorile în domeniul politicilor economice, nici poziţia multor "tehnocraţi" nu este diferită. Nu cu multă vreme în urmă, în buletinul din martie 2013 al Directoratului General pentru Afaceri Economice şi Financiare al Comisiei europene, ECFIN Economic Brief, Marco Buti, economistul şef al Comisiei, care semna, alături de Nicolas Carnot articolul "Dezbaterea asupra politicii fiscale în Europa: dincolo de mitul austerităţii" (The debate on fiscal policy in Europe: beyond the austerity myth) se dovedea un apărător fervent al politicilor de austeritate. Aceasta cu toate că analiza autocritică asumată de Blanchard arată că, deşi FMI calculase că pentru un euro economisit prin politicile de austeritate bugetară s-ar pierde între 0,5 şi un euro de creştere economică, reevaluarea calculelor a arătat o scădere a ritmului de creştere mult mai drastică, care poate ajunge la 1,5-1,7 euro pentru fiecare euro "economisit". În acelaşi timp cu prăbuşirea creşterii economice creştea în schimb proporţia datoriei publice din PIB. Şi din acest motiv, şi din altele, din ce în ce mai mulţi cred astăzi că austeritatea este o măsură contra-productivă într-o economie în recesiune.

În această conjunctură, descoperirea de către un doctorand în economie al Universităţii Massachussetts Amherst, Thomas Herndon, a erorii de calcul din articolul "Creşterea economică în vremuri de îndatorare" (Growth in a Time of Debt) publicat în 2010 de doi influenţi economişti de la Harvard, Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff (economist şef al FMI între 2001 şi 2003), a declanşat o polemică nu doar ştiinţifică, ci şi politică. Acest articol a avut o influenţă importantă: a fost citat de peste 500 de ori de alţi cercetători, dar a fost menţionat ca argument de fostul Secretar de Stat american la Trezorerie în timpul primului mandat Obama, Timothy Geithner, de candidatul republican la vicepreşedinţie de anul trecut, neoliberalul Paul Ryan, dar şi de comisarul european pentru afaceri economice Olli Rehn. Teza articolului, care porneşte de la analiza unor date statistice privind perioada 1946-2009, este că o datorie publică mai mare de 90% din PIB conduce la scăderea creşterii economice. Or, tocmai această teză este invalidată de cercetarea care a pornit de la descoperirea lui Herndon şi căreia i s-au alăturat Michael Ash şi Robert Pollin, publicată cu titlul "Poa­te un deficit public ridicat să înăbuşe creşterea economică? O critică la Reinhart şi Rogoff" (Does High Public Debt Consistently Stifle Economic Growth? A Critique of Reinhart and Rogoff) pe 15 aprilie în revista Institutului de Cercetări de Politică Economică a Universităţii Massachussetts Amherst, pentru ca pe 17 aprilie să apară şi un editorial al celor doi profesori, Ash şi Pollin, în Financial Times, "Austeritatea după Reinhart şi Rogoff" (Austerity after Reinhart and Rogoff), ce poate fi găsit şi sub titlul "De ce Reinhart şi Rogoff au greşit în legătură cu austeritatea" (Why Reinhart and Rogoff are wrong about austerity, pe site-ul mai sus citatei universităţi americane).

Acest scandal ştiinţific pune încă o dată în discuţie validitatea aplicării modelelor matematice pentru analiza faptelor sociale. Reinhart şi Rogoff au greşit pentru că au operat cu inexactităţi factuale. Din Excel-ul folosit pentru analiză au fost excluse câteva ţări precum Austria, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Noua Zeelandă, fie pentru câţiva ani în cazul seriilor analizate, fie pentru că au fost codate greşit. Or, cu aceste date corectate, rezultatele analizei se schimbă radical: de la o rată de creştere de -0,1% în cercetarea lui Reinhart şi Rogoff, la 2,2% în cea a lui Ash şi Pollin. Morala acestei experienţe este simplă şi plină de consecinţe: nu există un temei ştiinţific pentru a stabili un prag al îndatorării dincolo de care datoria publică devine o frână a creşterii economice.

Pentru partizanii austerităţii, a cărei consecinţe sociale şi economice sunt vizibile, a mai căzut un important punct de sprijin teoretic. Cu toate acestea, nu toţi politicienii par a trage consecinţele. Unii însă s-au adaptat: Manuel Barosso, preşedintele Comisiei europene, declara într-o conferinţă de presă la Bruxelles pe 22 aprilie că "deşi politica de austeritate este fundamental justă, cred că şi-a atins limitele", adăugând "pentru a reuşi, o politică nu poate fi doar bine concepută. Ea trebuie să beneficieze de o minimă susţinere politică şi socială". Iar într-un interviu publicat sâmbătă 27 aprilie în cotidianul economic francez Les Echo, Martin Schulz, preşedintele Parlamentului European, mergea şi mai departe: "Banca Centrală Europeană, care este responsabilitatea sa democratică? FMI, care este responsabilitatea sa democratică? Este cazul să admitem că oamenii nu mai înţeleg funcţionarea UE".