Despre Brâncuşi în plină iarnă

Era ora întâlnirii cu inspiraţia care urma să rodească aceste rânduri. Nu pot spune că aveam emoţii, nu era nici prima dată, nici printre primele dăţi, dar constatam cu plăcere că se instala, uşor-uşor, acea stare specială necesară unei reuşite. Este drept, îmi făcusem curaj cu ceva documentare, în porţii zdravene chiar, plus o pasiune interesată ce acumulase experienţă până la a deveni o tradiţie personală. Şi cum să nu te simţi special când ştii că vei invoca din nou infinitul şi măiastra, sărutul şi cuminţenia pământului, peştele şi zborul, tăcerea apostolică şi dansul dezrobitor. Totul era pregătit, laptopul se destinsese indecent a deschidere, simţeam inspiraţia cum vine şi, poc, a căzut curentul. Odată cu lumina, a "căzut" şi televizorul, a amuţit şi frigiderul, ce acuza semne de inutilitate, pe o aşa vreme. La robinete, apa s-a tăiat, lăsând în urmă lacrimi căzând lacustru, iar ţevile de calorifer centralizat au început să tros-nească a răcire treptată, din motiv de lipsă de curent electric care să-l împingă de la spate pe agentul termic. Inspiraţia a dispărut pe pustiile albe, luând cu ea orice gând paşnic, documentaţia s-a transformat în comparaţii dureroase cu orice alt loc din lume. Regretul că nu am făcut reclamaţie la "protecţia consumatorului" în multiplele anterioare ocazii când s-a mai prăbuşit curentul chiar la intrarea în reţeaua ce mă alimentează îmi stă ca un nod în gât, sau ca o broască în aceleaşi loc anatomic al deputatului Oltean, pe vremea divorţului din 2009 al alianţei de numai 9 luni de atunci. Proaspăt rupt de lume nu ştiam că fraţi ai mei de suferinţă au blocat defilarea de maşini de fiţe din Pipera iar la Mangalia, pe post de încălzire a fost oferit capul şefului de sobă, care ar fi trebuit să dea fiori calzi la tot oraşul. Şi nu mă pot opri din a observa că privatizarea în stil românesc a unor sectoare strategice are şansa să blocheze societatea în funcţionarea ei cât de cât normală.

Furia civică se transformă des-tul de repede în angoasă existenţială, pe măsură ce mă scufund în meteo-subiectul arzător al actualităţii îngheţate. De această dată nu vine din televizor, ci din interiorul meu impregnat de aproape trei săptămâni de un tsunami alb şi îngheţat. În lumina violetă a apusului pe zăpadă se creează senzaţia că te afli într-o casă, vrânceană, buzoiană sau ialomiţeană, din cele scufundate mioritic dar adânc într-un pământ de făină sclipitoare, de un milion de nule, deşi în realitate mă aflu la etajul 8, într-un cartier bucureştean ca un Manhattan de jucărie. Realizezi deplin cum este să stai îngropat în zăpadă, cu casă cu tot. Nu ştii ce este mai apăsător, întunericul violet din burta zăpezii, liniştea abrazivă ce te înconjoară sau scurgerea timpului direct prin vene. Pentru prima dată simţi cele două etaje de deasupra, greutatea omenirii întregi rămasă pe linia de orizont care a erupt brusc pe lângă noi, a urcat de sus în jos ca o prăbuşire pe îndelete de noapte la ţară.

Din fericire, nu durează foarte mult, astfel că drumul invers, spre regăsirea unei normalităţi minime, se face rapid, demonstrând gene antrenate pe vremea lui Ceauşescu. Uitarea funcţionează perfect, în schimb, fără urmă de iertare. Rămâne o mică alergie la imaginile cu înzăpezire, adică la tot ce e mai la modă în ultimele zile şi cele ce au să vină la Dragobete şi poate şi dincolo de el.

Evident, subiectul pentru care mă pregăteam este Brâncuşi. Genialul este născut pe 19 februarie, acum 136 de ani. Nu este o cifră rotundă dar e bine că ne-am luat obiceiul să ne gândim la el şi să-l pomenim cu rigoare profesională, dar şi pasională, uzând de orice pretext. Academia Română a convocat o interesantă întâlnire, cu Cris-tian Robert Velescu, care şi-a cons-truit o frumoasă atenţie şi expertiză în Brâncuşi, cu un urmaş al doctorului Dimitrie Gerota, acel doctor Ghiţescu avant-la-lettre care a generat celebrul "Jupuit" al lui Brâcuşi, dar şi cu acel Laurian Stăncescu, care pleacă pe jos de câte ori se supără pentru a mai rezolva ceva din posteritatea, altfel impecabilă, a sculptorului, inclusiv nedorita aducere în România a rămăşiţelor sale terestre. Am subliniat de mai multe ori acest aspect în rândurile din acest colţ de gazetă, astfel că vom relua discuţia doar la cerere.

Cifra rotundă care ne trimite din nou la Brâncuşi este de 55 de ani trecuţi de când Brâncuşi bătrân, bolnav şi cam supărat pe români, a trecut la cele sfinte. Mai erau de aşteptat câţiva ani până când conaţionalii săi, ocupaţi cu orânduiri noi, cam ca acum, aveau să se prindă cine era Brâncuşi, cât de uriaş era el. Era, însă, prea târziu, se pierduse deja o donaţie uriaşă, o construcţie coerentă pe care numai cel ce cioplise eternitatea în piatră, o modelase în lemn sau o lustruise în bronz ştia să o înţeleagă. Restul au ştiut să o ia de-a gata, să se bucure şi să se minuneze, nu să o murdărească cu tot felul de semne de întrebare, cum facem noi.

Acest an are, însă, un centenar şi pentru Brâncuşi. În septembrie se împlinesc 100 de ani de când avem pe postament singurul monument de for public din Bucureşti realizat de Brâncuşi. În 1903, sculptorul primeşte comanda unui bust al generalului Carol Davila, organizator al serviciului medical civil şi militar, fondator al şcolii naţionale de medicină şi farmacie, universitatea de profil din Bucureşti purtându-i numele. Turnarea în bronz a formei de gips realizate de sculptor a întârziat ceva, şi când s-a trecut la acest stadiu, în 1912, s-au făcut o serie de modificări, prin eliminarea unor părţi afectate, cele care ies în relief la un bust, braţele şi egreta de la şapca generalului. De aceea, bus-tul din bronz este cam amputat, astfel încât Brâncuşi a avut un mic şoc când l-a văzut, târziu, prin anii '30, şi a revelat cu voce sugrumată - de furie - că el este autorul. Se pare că, cu o voce mult mai ridicată, ar fi ameninţat cu procese pentru mutilarea de operă sau chiar cu distrugerea variantei simplificate, dar expuse public. Îmi voi lua păcatul să cred că era şi o mică revoltă de răzbunare pe vremurile în care era sub influenţa lui Rodin, o fază de acumulări fără de care nu putem şti de va fi existat geniala originalitate brâncuşiană. Nu putem decât să ne bucurăm că există în Bucureşti această sculptură, realizată pentru spitalul militar, şi parcă te simţi mult mai altfel şi mai bine într-un oraş cu Brâncuşi într-un scuar liniştit, un oraş al tău, în care după înzăpezire poţi vorbi şi de măiastra, de sărut şi cuminţenia pământului.