Despre bună credinţă şi eroare prin omisiune

Prezumţia de bună credinţă, precum cea de nevinovăţie, sunt esenţiale în funcţionarea unui sistem politic liberal. Buna credinţă presupune că o faptă sau o afirmaţie este făcută cu bună intenţie, cu sinceritate.

Şi asta chiar şi în cazul în acesta ar putea avea consecinţe negative. Eroarea prin omisiune, una din strategiile care stau la baza fake news, investigată încă de Aristotel în Respingerile sofistice, presupune acţiunea de a nu înţelege, sau de a trece sub tăcere, unul sau mai multe elemente atunci când se descrie o situaţie. Ori, o eroare prin omisiune, dacă plecăm de la prezumţia de bună credinţă, pare să fi făcut ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, atunci când a invocat decizia de vineri, 8 decembrie, a Consiliului Constituţional francez în privinţa independenţei parchetelor. Căci ministrul român a prezentat decizia les sages ("înţelepţii", cum sunt cunoscuţi cei nouă membri ai Consiliului Constituţional) ca întărind controlul ministrului asupra parchetelor. Ori, situaţia, dacă o analizăm în context, pare să fie tocmai invers.

În Franţa - căci nu doar în România există o tendinţă de întărire a statului de drept prin consolidarea independenţei procurorilor - de mai multă vreme asociaţiile procurorilor militează pentru creşterea gradului de independenţă a parchetelor în raport cu Păstrătorul sigiliilor (aşa s-ar traduce în româneşte denumirea Ministerului Justiţiei: Garde des Sceaux), ajungând să ceară Consiliului Constituţional să arbitreze disputa. Ori, prin decizia concisă dată vineri, les sages nu au tranşat controversa, ci au lăsat calea liberă preşedintelui Emmanuel Macron şi ministrului Justiţiei, Nicole Belloubet, pentru a prezenta în primul semestru al anului 2018 (o promisiune a candidatului Macron în campania electorală din primăvară) o reformă constituţională care să întărească independenţa parchetelor. Deci, departe de a pune pur şi simplu procurorii sub autoritatea ministrului, cum se sugerează în luarea publică de poziţie a ministrului român, decizia consiliului francez a fost luată într-o circumstanţă politică favorabilă independenţei parchetelor.

Sesizarea asociaţiei procurorilor care reproşa că dispoziţiile care definesc statutul procurorilor ignoră principiul independenţei autorităţii judiciare şi principiul separaţiei puterilor în stat nu era deloc un abuz. Ea venea în urma unei hotărâri a CEDO din 23 noiembrie 2010 (Moulin contra Franţei), care constata că Ministerul Publicul francez nu avea independenţa sau imparţialitatea necesară pentru a fi considerat autoritate judiciară în sensul articolului 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ceea ce a mai uitat să explice ministrul român este că modelul justiţiei penale din Franţa presupune existenţa a două tipuri de magistraţi care sunt însărcinaţi să ancheteze şi să se pronunţe asupra urmăririi penale: atât procurorul, cât şi judecătorul de instrucţie. Ori, la noi judecătorul de instrucţie nu există. În Franţa, cel puţin în privinţa judecătorului de instrucţie, independenţa este pe deplin respectată, urmând ca reformele constituţionale anunţate pentru anul viitor să desăvârşească, în acord cu hotărârea CEDO, şi independenţa procurorilor. Ceea ce nu pare a fi deloc cazul în România. Au contraire!