Dincolo de stânga şi de dreapta

Pentru stârnirea pornirilor electorale ale alegătorilor români, în vederea campaniei pentru alegerile prezidenţiale partidele au început încă din iarnă să îşi definească simbolic un fel de repere ideologice. Aşa s-a relansat discuţia despre încadrarea partidelor şi candidaţilor la dreapta şi stânga. Ori, încă de la fondarea - pe fundalul violenţelor politice din 1990 - a sistemului politic românesc, stânga fusese asimilată (neo)comunismului şi dreapta capitalismului. Aşa că stereotipul a fost activat pentru a uşura încadrarea "ideologică" a electorilor. Dar chiar sunt candidaţii la alegerile prezidenţiale din acest an coerenţi ideologic? Dacă privim programele lor, ne aflăm dincolo de dreapta şi de stânga, în spaţiul nedefinit al unui iluzoriu centru. Şi nici nu ar putea fi altfel: partidele "catch-all" nu pot să ofere decât candidaţi "catch-all" care să caute voturile oriunde s-ar afla acestea.

Pe de altă parte, teoria economică arată că orice acţiune umană - implicit şi votul - este raţională în măsura în care aduce beneficii directe, concrete şi măsurabile. În principiu, pentru teoreticienii votului raţional, participarea la vot este mai degrabă iraţională, pentru că presupune un cost supradimensionat în raport cu beneficii cvasi-nule. Dar cum ar putea totuşi un alegător raţional, în cazul în care ar fi tentat să evalueze ofertele electorale ale candidaţilor la aceste alegeri, să decidă care sunt beneficiile directe pe care le-ar putea avea în urma votului său? Dacă analizăm programele candidaţilor pentru preşedinţia României - atunci când există ceva care să semene cât de cât a program - constatăm că acestea rămân lacunare şi aproximative, departe de orice propunere concretă care să poată fi monitorizată. Principalii doi candidaţi, Victor Ponta şi Klaus Johannis, cu cele două programe, Marea unire a românilor şi România lucrului bine făcut, par interşanjabili. O lectură sine ira et studio arată că diferenţele între cei doi sunt în cel mai bun caz de nuanţă. Ambele programe vizează viitorii 10 ani (deşi un mandat prezidenţial este doar de 5 ani), şi folosesc cam aceleaşi stereotipuri. Spre exemplu, referinţa la Marea Unire, care pare a fi ideea forţă (riscantă, mai ales din cauza ambiguităţii sale) a programului lui Victor Ponta, se regăseşte la pagina 9 a programului lui Klaus Johannis. De fapt, nimic clar care să permită identificarea candidaţilor cu aşa zisele câmpuri ideologice de la care se revendică nu va fi găsit în aceste programe. Ceea ce poate fi explicat atât prin căutarea alegătorului median şi relativ liber care ar putea face diferenţa la turul al doilea, cât şi prin lipsa cronică de repere ideologice atât a candidaţilor cât şi a alegătorilor.

Politicienii români nu sunt interesaţi de dimensiunea ideologică a politicii. Probabil cred că ideologia este un balast, ceva de domeniul trecutului. Aşa se face că integrarea partidelor româneşti în familiile de partide europene s-a făcut fără nicio bază ideologică, din cel mai pur din pragmatism. În consecinţă, niciun import ideologic din occident nu a fost posibil. În afara celui mai simplist neoliberalism ambalat în sandvişuri ideologice tip McDonalds, nimic nu a fost preluat. Şi totuşi, la începutul acestui an, când PNL a decis că despărţirea de PSD şi încheierea parantezei USL sunt inevitabile, comunicatorii partidului vorbeau de o reaşezare ideologică a partidului la dreapta. Pentru aceasta, ar fi necesară desprinderea de liberalism (catalogat mult prea la stânga) şi ancorarea ideologică la dreapta prin aderarea la PPE. Doar că, la o analiză comparativă, PPE nu pare deloc aşa de la dreapta. Iată un exemplu dintr-o ţară în care partidele sunt direct conectate la societate: Belgia. După alegerile legislative din mai 2014 s-a creionat o coaliţie de guvernare - numită coaliţia "suedeză" - formată din naţionalişti (NV-A - Noua Alianţă Flamandă), conservatori (CD&V - Partidul Creştin Democrat Flamand, partidul lui Herman van Rompuy) şi liberali (Open VLD - Liberal Democraţii Flamanzi, partidul lui Guy Verhofstadt şi MR - Mişcarea reformatoare, singurul partid francofon din coaliţie). Ori, negocierile economice şi sociale ale programului de guvernare sunt dificile, până într-acolo încât ar putea eşua, nu din cauza liberalilor, care susţin necondiţionat un program economic foarte la dreapta, ci a creştin-democraţilor flamanzi, care au o tradiţională deschidere socială şi o bază societală formată din sindicate şi organizaţii social creştine. Dar pentru "popularii" români ideea creştin democrată a economiei sociale de piaţă pare o formulă de-a dreptul comunistă. Ca să nu mai vorbim despre tradiţionalul federalism creştin-democrat, niciodată abandonat de PPE. În acelaşi timp, o stângă naţionalistă ar trebui să fie un non-sens, dar sloganuri-program precum "Marea unire a românilor" sau "Mândrii că suntem români" sunt formule cu o încărcătură naţionalistă pe care niciun partid de stânga occidental nu ar avea curajul să le experimenteze. O spunea deja la 1900 preşedintele francez Raymond Poincaré cu ocazia vizitei sale la Bucureşti "Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'orient ou tout est pris a la légere". Nimic nou sub soare?